Purtând povara unei depresii de care, se pare, nu se poate elibera decât prin scris, Matt Haig încearcă să poarte lupta pe terenul intim al evocării, în „Câteva motive să iubeşti viaţa”, un volum de memorii despre căderea lui nervoasă și episoadele cu tentative de suicid de la 20 de ani, şi al ficţiunii speculative, în fascinanta „Biblioteca de la miezul nopţii”, poate una dintre cele mai bune cărţi pe care am citit-o în ultima vreme.
0 Comments
Adâncurile sălbatice şi imprevizibile ale psihicului uman sunt dificil de definit şi de prins în căuşul unei explicaţii. În concepţia lui Sigmund Freud, părintele psihanalizei, structura aparatului psihic cuprinde trei instanţe. Id (inconştientul), sediul, printre altele, al instinctelor înnăscute; ego (eul), conştiinţa individuală a cărei principală trăsătură este raţionalitatea, şi care mediază raporturile psihicului cu realitatea externă, şi superego (supraeul), conştiinţa socială în timpul ontogenezei, al cărei principal conţinut îl reprezintă restricţia morală. Al Doilea Război Mondial, cu toate ororile lui, a reuşit să scoată la iveală şi să accentueze în oameni trăsătura dominantă, a aruncat în aer moneda vieţii fiecăruia şi faţa care a ieşit deasupra, a influenţat în rău sau în bine, la vedere, lumea în care gravita. Ceea ce nu se recunoaşte este că cealaltă faţă a monedei, cea care a căzut dedesubt, s-a imprimat în albia lumii şi a avut o influenţă mai puţin vizibilă în realitatea imediată, ea determinând direcţia de curgere a evenimentelor viitoare. Fie că suntem sau nu conştienţi de acest lucru, fiecare dintre noi ajungem, la un moment dat, pe muchia lumii în care trăim. Şi, de multe ori, rămânem captivi acolo, în imposibilitatea de a evada, cel puţin pentru un timp. Avem atunci nevoie de un echilibru interior pe care îl descoperim numai în singurătate, undeva, departe de ceilalţi, la capătul lumii. După care, ne reîntoarcem în miezul lumii, lângă ceilalţi, întrucât omul este o fiinţă socială, Mircea Micle, expert în psihologie cognitivă, afirmând că „suntem condamnați de codul nostru genetic să stăm împreună.” Orice s-ar spune, pisicile sunt animale controversate: pentru unii, sunt tovarăşi fideli, sunt afectuoase şi jucăuşe, alină singurătatea şi alungă tristeţea, iar pentru alţii sunt ucigaşi cu sânge rece, materialiste, individualiste, manifestându-şi afecţiunea doar când au nevoie de hrană sau de ajutor. Se spune că pisicile văd omul mai mult ca pe un amestec între proprietarul, care le permite să rămână într-un spaţiu destinat oamenilor, şi servitorul, care le hrăneşte şi le satisface orice capriciu. Un posibil şi savuros răspuns îl descoperim în romanul „Memoriile unui motan călător”, scris de Hiro Arikawa, în care vocea naratorului obiectiv, relatând întâmplări de pe parcursul unei călătorii de-a lungul Japoniei, întreprinsă de personajul principal, Satoru Miyawaki, alternează cu cea a naratorului subiectiv, motanul Nana, el însuşi personaj principal, nu doar în roman, ci mai ales în viaţa lui Satoru. Dacă te speli de toate ale realităţii imediate, dacă uiţi, fie şi numai pentru clipa de început, cât întorci prima pagină, de toate experienţele pe care Lumea le-a acumulat la vârsta la care tu eşti doar trecător pe strada ei, cu bune şi cu rele, se deschide uşor poarta către frumuseţea simplă şi fascinantă şi controversată a Lumii aflate la vârsta de 16, aproape 17 secole. Lumea lui Shakespeare. Ce ştii despre Whilliam Shakespeare? Ce ştie Lumea despre Whilliam Shakespeare? Cu certitudine, doar că din vasta sa operă - parte realizată în colaborare - s-au păstrat aproape 38 de piese de teatru, 154 de sonete, 2 lungi poeme narative, precum și alte multe poezii. Mai departe, totul e poveste, din al cărei sâmbure de adevăr a făcut Jude Morgan să rodească îndrăzneaţa şi fascinanta incursiune în „Viaţa secretă a lui Whilliam Shakeaspeare”. Imaginaţi-vă o lume nu foarte diferită de cea din scenariile de care facem haz astăzi, sau pe care le considerăm aflate la limita imposibilului. Omenirea, însă, tinde să îşi depăşească limite obiectiv impuse, deşi nu este capabilă să înţeleagă ceea ce se ascunde în spatele acestora. „Soarele gol”, de Isaac Asimov, este un avertisment, ca multe alte cărţi. Dar, cei care au puterea să le înţeleagă, nu deţin puterea să se implice. „A fost odată un râu”, de Diane Setterfield este o poveste despre cum se nasc poveştile. Şi, cui nu îi place să le asculte? Tărâmuri fantastice, în care ajungi trecând poduri care cresc peste râuri fără început şi fără sfârşit, tărâmuri populate de zâne, spiriduşi, copii pierduţi, rătăciţi, regăsiţi, spirite şi animale fabuloase. „Orice frământare, dacă o lăsăm, poate deveni fantomă care ne tulbură visele”, a spus Frédéric Chopin. În septembrie 1939, recitalul lui Władysław Szpilman din Nocturna în do diez minor, de Frédéric Chopin, este întrerupt de bombardamentele care distrug transmiţătorul, oprind activitatea de la Radio Polonia, şi este reluat în 1945. Aşa cum afirma Wolf Biermann în Epilog, „s-ar putea spune că programul recitalului lui Chopin cu Nocturna în do diez minor a fost întrerupt doar o clipă, pentru ca domnul Hitler, în timpul scurtei pauze de şase ani, să îşi poată juca rolul în interludiul din teatrul lumii.” În noiembrie 1944, la -20℃, interpretarea acestei bucăţi muzicale îi salvează pianistului Władysław Szpilman viaţa. „Arta e făcută să ia realitatea prin surprindere...” mărturisea Françoise Sagan, copilul teribil al scenei culturale franceze din anii '50-'60, supranumită „Mademoiselle Chanel a literaturii”. Şi, cum poţi lua realitatea prin surprindere, decât aşezându-i în faţă o oglindă, în care să îşi privească uimită copia fidelă, dar inversă, pe chipul căreia se disting cele trei riduri ale sale: singurătatea, teama de îmbătrânire şi dragostea trăită ca minciună. Într-o astfel de oglindă, aşezată în faţa realităţii din imediata ei apropiere, se priveşte Françoise Sagan. Un singur chip, al ei, în imaginea reflectată închizând personajele romanului „Vă place Brahms?” şi delectându-se cu prilejul pe care acestea i-l oferă, de a le face o fină analiză psihologică, mai ales personajului feminin, care pare să-i fie o copie aproape fidelă. |
Mihaela Arhip
|