Când aud pe cineva rostind cuvântul „timp”, conturez involuntar în minte o clepsidră în care nisipul se scurge ireversibil. Partea de sus, care măsoară începutul, se goleşte treptat, partea de jos, care măsoară sfârşitul, se umple şi aşa va rămâne pentru veşnicie. Plină. Şi mi se pare nedrept. În „Femeia nisipurilor”, Kobo Abe reface metaforic drumul nisipului din partea de jos a clepsidrei, către partea de sus. Personajul este obligat să lupte împotriva acestui dat, trebuie să reumple partea de sus a clepsidrei simbolice în care este captiv, se împotriveşte, fiind condiţionat de limite (auto)impuse, se revoltă, considerând lupta inegală şi inutilă, este înfrânt şi se resemnează, din cauză că, dacă încetează lupta, căderea nisipului poate să devină din ce în ce mai primejdioasă şi îl va îngropa de viu. Îl va strivi Timpul.
0 Comments
|
Mihaela Arhip
|