Al Doilea Război Mondial, cu toate ororile lui, a reuşit să scoată la iveală şi să accentueze în oameni trăsătura dominantă, a aruncat în aer moneda vieţii fiecăruia şi faţa care a ieşit deasupra, a influenţat în rău sau în bine, la vedere, lumea în care gravita. Ceea ce nu se recunoaşte este că cealaltă faţă a monedei, cea care a căzut dedesubt, s-a imprimat în albia lumii şi a avut o influenţă mai puţin vizibilă în realitatea imediată, ea determinând direcţia de curgere a evenimentelor viitoare. În „Povestea unui orfan”, Pam Jennof reuşeşte, aparent, să surprindă efectul în timp al ambelor feţe ale monedei. Dar, atât unele scene, cât şi relaţia dintre personaje sunt superficial redate, pe alocuri forţate, arta narativă se împiedică de anumite clişee şi de o frazare lipsită de expresivitate. Poate dialogul care conferă dinamism naraţiunii rămâne singurul secret al prozei de factură „best seller” de astăzi, din cauza cititorului educat de mass media şi de internet, în permanentă goană după senzaţional. O poveste impresionantă, uşor de citit, în trend, dar lipsită de profunzime. Senzaţional începe şi cartea, cu scena vagonului de marfă plin cu bebeluşi îngheţaţi, copii evrei care „zac toţi pe podeaua acoperită cu fân a vagonului de marfă, înghesuiţi unul peste altul. Cei mai mulţi nu se mai mişcă şi nu pot spune dacă sunt morţi sau adormiţi.” Noa, o adolescentă olandeză, care lucrează ca femeie de serviciu în halta din Bensheim, un oraş din districtul Hessa, Germania, ia un copil din vagon şi fuge cu el, salvându-i viaţa. Rămasă însărcinată cu un soldat german, fusese alungată de părinţi şi, după ce petrecuse o vreme la un cămin de fete, este îndrumată de o nemţoaică să meargă să nască la Wiesbaden, pentru că e „tipul arian ideal” şi „poartă un copil al Reichului”. Naivă, sperând că acolo va găsi adăpost, urmează sfatul femeii, dar, după naştere, i se ia copilul, în ciuda faptului că ochii lui „nu erau de arian”, ci „de culoarea cărbunelui”. I se spune ulterior că băieţelul ei „a ajuns la o familie bună”, dar ea nu are de unde să ştie dacă i se spune sau nu adevărul, mai ales după ce surprinde dezamăgirea medicilor şi a asistentelor, care descoperă că băieţelul nu se încadrează în cerinţele programului Lebensborn, „nu arăta deloc ca un exemplar perfect al rasei.” Noa ajunge astfel să lucreze în mica gară şi să fie martoră a trecerii trenurilor care „transportau evrei”. Ea reuşeşte să fugă cu bebeluşul luat din vagonul de marfă, dar cade, doborâtă de frig şi de epuizare, într-o pădurice din apropiere: „Fiecare pas împotriva vântului furios este tot mai anevoios. Zăpada se transformă într-o măzăriche de gheaţă, formând un strat peste noi. Lumea din jur a devenit ciudat de cenuşie pe margini. [...] Apoi mă prăbuşesc în faţă şi totul se întunecă.” Astrid, pe numele adevărat Ingrid Klemt, este o vedetă a circului Neuhoff, o evreică, a cărei familie a fost deportată, în timp ce ea era căsătorită cu Erich, ofiţer german, care o repudiază în momentul în care „Reichul a ordonat ca toţi ofiţerii cu soţii evreice să divorţeze.” Întoarsă acasă, descoperă că familia ei dispăruse, iar casa îi era ocupată de ofiţei SS. Provenită dintr-o renumită familie de circari, Klemt, Astrid refuză iniţial oferta lui Neuhoff, de a rămâne la circul rival, ca trapezistă. Dar, silită de împrejurări, acceptă. Este martoră a salvării lui Noa şi a bebeluşului, aduşi într-o noapte la circ de către Peter, un clown, partenerul ei de viaţă. Romanul „Povestea unui orfan” ar fi putut fi romanul orfanului salvat de Noa din vagonul de marfă, sau romanul copilului lui Noa, rămas orfan după ce a fost despărţit de ea, sau romanul copiilor evrei rămaşi orfani în urma deportării părinţilor. Dar este, de fapt, povestea unei prietenii stranii dintre cele două femei, Noa şi Astrid, care au ca punct comun instinctul matern şi un secret periculos în timpurile pe care le traversează. Astrid este evreică, la fel este şi bebeluşul salvat de Noa. Neuhoff, directorul circului, le ascunde pe amândouă, şi ele descoperă că nu sunt singurele salvate. Astrid trebuie să o înveţe pe Noa să evolueze la trapez, în doar şase săptămâni, pentru a nu da de bănuit nimănui faptul că a face parte din trupă. Deşi relaţia debutează cu stângul: „Ce îl face pe Herr Neuhoff să creadă că ar putea executa acrobaţii în aer? [...] Încearcă să transforme o raţă în lebădă. [...] Şase săptămâni înseamnă cât ai clipi din ochi, în comparaţie cu antrenamentul de-o viaţă întreagă prin care am trecut noi, toţi ceilalţi. [...] O să dea greş şi o să terminăm cu ea”, ea se transformă într-o prietenie, care se consolidează pe parcursul turneului în Franţa, terminat cu arestarea lui Peter, cu moartea directorului şi cu incendierea circului. Cartea se încheie cu felii de viaţă, derulându-se în ritm alert sub pleoapele lui Noa, un puzzle de imagini disparate din care citiorul va putea construi un întreg numai după ce va întoarce ultima pagină: „Şi apoi îl văd pe Herr Neuhoff. Toţi artiştii au făcut reverenţa de final şi au plecat din arenă, iar el a rămas acolo unde începuse, singur în spotul de lumină. Scrutează publicul cu privirile, îşi duce degetele la pălărie şi spune adio. Apoi se lasă întunericul.” Prologul şi epilogul, a căror acţiune se petrece mult după terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, încadrează povestea unei prietenii stranii, o prietenie cum numai în situaţii limită se poate consolida. Din punct de vedere tehnic, ficțiunea istorică este orice poveste stabilită în trecut, care încorporează adevăratele caracteristici ale perioadei, inclusiv personaje sau evenimente ficționalizate. Dar, adevărata ficţiune istorică se bazează pe realism pe întregul ei element de complot. Nu pot încadra romanul „Povestea unui orfan” în genul „ficţiune istorică”, aşa cum este cosiderat. Pam Jennof construieşte o poveste frumoasă, porneşte de la fapte reale, descoperite în arhivele Yad Vashem, însă fără să reuşească să construiască o lume istorică credibilă în care scenele, personajele și locurile interacționează așa cum ar fi de așteptat în epoca respectivă. Nu reuşeşte să confere autenticitate nici prin limbaj, nici prin reacţiile personajelor la anumite evenimente. Doar a ales un fundal istoric în care să se consume drama personajelor. Este un roman tulburător prin tragismul unor scene, din păcate conturate oarecum artificial, uşor de citit, o poveste frumoasă, cu destul suspans, poate chiar prea mult, care poate impresiona, dar are aparenţa unui scenariu de film, redactat în limbaj cinematografic specific, necesar pregătirii, organizării și producerii propriu-zise a viitorului film: pe secvențe, în ordinea acestora şi cu durata fiecăreia în economia filmului, cu dialoguri, cu precizarea obiectivelor de filmare, a unor locuri de filmare, cu precizarea elementelor de timp, de anotimp, de epocă - după caz - de ambianțe, precum și cu specificarea unor eventuale efecte mai speciale. Din păcate, nu m-a convins povestea, dar recunosc cu sinceritate că m-am lăsat ademenită de aspectul comercial, începând cu ilustraţia copertei 1 şi terminând cu afirmaţia „Pam Jennof construieşte o lume care face ca romanele ei să fie o lectură obligatorie.” Recomand (de acelaşi autor): „Iubita comandantului”, „Fetele dispărute din Paris” , „Soţia diplomatului”, „Fiica ambasadorului”, „Tot ce am iubit”, „Fata cu stea albastră”.
0 Comments
Leave a Reply. |
Mihaela Arhip
|