Întotdeauna m-au fascinat marii noştri actori, prin capacitatea de a memora atâtea şi atâtea scenarii şi, mai ales, de a le îmbrăca în nuanţe şi emoţii şi trăiri intense, care să le pună în valoare, ridicând publicul în picioare, în erupţii de aplauze, transfigurând realitatea într-o asemenea manieră, încât graniţa între ficţiune şi realitate, între viaţă şi rol, era aproape imperceptibilă, pentru spectator. Nebănuite mi-au fost multă vreme şi truda şi căderile şi necazurile acestora, fiindcă vedeam, ca mulţi alţii, doar scena, aplauzele, bucuria, succesul.
1 Comment
Într-o lume în derivă, când tot mai mulţi trec în goană pe lângă aproapele fără să-l vadă, fără să-l asculte, într-o lume care tinde tot mai mult să semene cu cea din distopia lui Ray Bradbury, „Fahrenheit 451”, când informaţia pătrunde în realitatea imediată a fiecăruia fără să bată la uşi sau la ferestre, ca o tornadă din care abia dacă poate cineva să sintetizeze ceea ce e cu adevărat important, există semeni care se opresc şi strâng fără grabă gânduri, răspunsuri, întâmplări din viaţa celorlalţi, care traduc în cuvinte, uneori, aproape o viaţă de om. „Viscolul copiilor din 1888 – cunoscut şi sub numele de Viscolul şcolarilor sau Viscolul şcolilor – îmi era familiar de multă vreme sub acest nume, cu toate că nu-i înţelegeam în întregime dimensiunile şi ororarea”, mărturiseşte Melanie Benjamin, în romanul „Viscolul copiilor”, un roman despre alegerile care ne definesc doar aparent. În esenţă, cei care definesc, condamnând sau elogiind, nu ştiu dacă ar fi făcut alegerile potrivite, puşi fiind în situaţiile prin care au trecut cei condamnaţi sau ridicaţi la rangul de eroi. Se spune că istoria este scrisă de învingători. Metaforic vorbind. Dar eu cred că este scrisă de supravieţuitori. Percepţia particulară asupra evenimentelor relatate poate oferi o perspectivă mult mai detaliată, semnificativ mai aproape de realitate. Fiecare om resimte propria tragedie mai acut decât o resimte pe a celorlalţi, e ceva normal, uneori e tentat să denatureze întâmplările, conferindu-le o aură de poveste unică, ceea ce nu e chiar atât de departe de adevărul trăit. S-a căsătorit cu Anne Hathaway, cu 8 ani mai vârstnică decât el, în 28 noiembrie 1582, la Stratford-upon -Avon, căsătoria fiind urgentată din cauza sarcinii Annei. După căsătorie, se ştiu puţine despre el, până la apariţia sa pe scena literară, în Londra. A avut trei copii, pe Susanna, în 1583, şi gemenii Hamnet şi Judith, în 1585. Întreaga sa operă şi viaţă sunt învăluite într-o aură de mister, pe care s-au străduit să o risipească nenumăraţi critici, biografi, istorici. Nu există nicio descriere fizică scrisă a lui şi nicio dovadă că ar fi comandat vreodată un portret, astfel gravura Droeshout, pe care Ben Jonson a aprobat-o ca fiind foarte asemănătoare cu chipul real, și monumentul lui din Stratford furnizează cele mai bune dovezi legate de aspectul său. Fluxul temporal este ca urzeala unei tapiserii, ale cărei fire se întretaie, se despart, se destramă sau se înnoadă, în culori diferite, fiecare fir reprezentând o viaţă de om. Trecutul este deja ţesut, îl poţi destrăma, dacă vrei să încerci alt model al ţesăturii care va e viaţa ta. Dar nu îţi vezi firul, doar pe ale celorlalţi. Şi, modificând parcursul firelor celorlalţi, de fapt, modifici şi destinul tău. Viitorul nu este încă ţesut, de la punctul prezentului pe care îl poţi prinde între degete, pleacă o multitudine de posibilităţi, o multitudine de variante posibile. Cum ar fi să poţi călători în timp, să poţi supune fluxul temporal aşa cum doreşti, într-o lume în care nimeni nu crede că este posibil aşa ceva? Această putere a ta ar fi o binecuvântare sau un blestem? De multe ori m-am întrebat cum ar fi dacă m-aş putea întoarce în timp. Dacă aş putea călători în timp, fie şi pentru un scurt interval. De cât timp aş avea nevoie? De multe ori m-am întrebat ce aş schimba în viaţa mea, dacă m-aş putea întoarce în timp. Aş putea schimba ceva în viaţa mea, fără să afecteze în mod negativ viaţa celorlalţi, a celor dragi, a celor (ne)cunoscuţi? În centrul romanului „Portofoliul fugii”, scris de Jullie Orringer, se află Varian Mackey Fry, personaj istoric real, un jurnalist american care a condus, în Franţa, o reţea de salvare care a ajutat aproximativ 4000 de refugiaţi anti-nazi şi evrei, între care aproximativ 2000 de personalităţi culturale, să scape de Germania nazistă şi de Holocaust. În timp ce a fost corespondent străin pentru revista americană „The Living Age”, Fry a vizitat Berlinul în 1935 și a asistat personal la abuzurile naziştilor împotriva evreilor, în mai multe ocazii, ceea ce „l-a transformat într-un antinazist înflăcărat”. În 1945, afirma: „Nu puteam rămâne inactiv atâta timp cât aveam șanse de a salva chiar și câteva dintre victimele preconizate ale acestuia.” Dincolo de intrigile pentru succesiune, de luptele politice şi de planurile perfide de preluare a puterii, dincolo de trădările celor mari şi fidelitatea celor mici, dincolo de aspectele sociale ale perioadei de după evenimentele din 1989, dincolo de lupta dintre orgoliu şi umilinţă, romanul „Nopţile Patriarhului”, de Tatiana Niculescu, are ca temă deşertăciunea în accepţiunea pe care o dă acestui termen Eclesiastul: deșertăciunea este echivalentă inutilității. Așa se spune și în Eclesiastul 1:2-3, “Totul este deșertăciune”. Deşertăciune, ca răspuns la eforturile de a schimba ordinea Lumii, mai ales prin politică, fie ea religioasă sau de altă natură, care oferă iluzia puterii şi a unui loc de frunte în ierarhia instituţiilor statului. |
Mihaela Arhip
|