„Viscolul copiilor din 1888 – cunoscut şi sub numele de Viscolul şcolarilor sau Viscolul şcolilor – îmi era familiar de multă vreme sub acest nume, cu toate că nu-i înţelegeam în întregime dimensiunile şi ororarea”, mărturiseşte Melanie Benjamin, în romanul „Viscolul copiilor”, un roman despre alegerile care ne definesc doar aparent. În esenţă, cei care definesc, condamnând sau elogiind, nu ştiu dacă ar fi făcut alegerile potrivite, puşi fiind în situaţiile prin care au trecut cei condamnaţi sau ridicaţi la rangul de eroi. În realitate, viscolul a lovit SUA la 12 ianuarie 1888. A venit în mod neașteptat, într-o zi relativ caldă și mulți oameni au fost prinși nepregătiţi, cei mai mulţi dintre cei morţi fiind copii care plecau de la şcoală spre casă.
A fost precedat de o furtună de zăpadă în perioada 6 ianuarie - 11 ianuarie, care a acoperit câmpiile nordice și centrale și a fost urmată de un focar de temperaturi brutale, cumplite, în perioada 7-11 ianuarie. Prognozele meteo pentru ziua respectivă au fost emise de Weather Bureau, care la acea vreme era administrat de Adolphus Greeley; se spunea: „Un val de frig este indicat pentru Dakota și Nebraska în această seară și mâine; zăpada va viscoli puternic astăzi și mâine în Dakota, Nebraska, Minnesota și Wisconsin.” Carl Saltee, un adolescent norvegian imigrant din Fortier, Minnesota, și-a amintit că „... pe 12 ianuarie 1888, în jurul orei amiezii, era atât de cald încât a topit zăpada și gheața de la fereastră până după ora 13:00” Acest lucru s-a schimbat rapid până la 15:30, când „un zid întunecat și greu s-a construit în jurul nord-vestului, venind rapid, ca o lovitură. În câteva momente, am avut cea mai severă furtună de zăpadă pe care am văzut-o vreodată în viața mea, cu un vânt teribil, ca un hurrycane, cu zăpadă atât de groasă, încât nu am putut vedea uneori la mai mult de 3 pași de ușă.” Boston Daily Advertiser a raportat sub titlul „Midnight at Noon” că „La Fargo, .... mercur 47' sub zero și un uragan care suflă ... La Neche, Dak. termometrul este 58' sub zero”. Oficial, au fost înregistraţi 235 de morţi, dar ziarele şi agenţii publicitari, care urmăreau colonizarea acelor ţinuturi şi expansiunea căilor ferate, „se temeau că numărul real, considerat de mulţi prea ridicat, îi va descuraja pe imigranţi. În acelaşi timp, era dificil de făcut o numărătoare oficială. Numeroase morţi nu au fost raportate, unele cadavre n-au fost găsite decât în primăvară. Mulţi au decedat după ce au suferit boli cauzate de viscol, aşa că n-au fost incluşi în numărătoarea oficială. Şi se pare că nimeni n-a inclus în numărătoare victimele din rezervaţiile indiene, cum era Marea Rezervaţie a triburilor Sioux, aflată pe teritoriul actual al statului Dakota.” Romanul Melaniei Benjamin este structurat pe 39 de capitole, având în centru două personaje feminine al căror portret fizic este conturat din tuşe fugare, cel moral fiind puternic reliefat şi evidenţiindu-se treptat, pe măsură ce viscolul le distruge viaţa, fiecăreia, deşi, aparent, una dintre ele a luat decizia considerată corectă, iar cealaltă a greşit. Raina şi Gerda Olsen sunt surori, fiicele unei familii de imigranţi norvegieni, atraşi în Nebraska de propaganda autorităţilor americane, ambele inteligente şi ambiţioase, învăţătoare în şcoli mici şi sărace, având ca elevi copii de imigranţi, la fel de săraci ca ele, bogaţi însă în visuri. Mai ales în visuri imposibile. Visuri şi iluzii nutresc şi cele două fete, ambele îndrăgostite, firi diferite, care încearcă să se descurce singure, departe de părinţi, departe una de cealaltă, maturizându-se înainte de vreme, brutal şi brusc. În 12 ianuarie 1888, când viscolul cumplit loveşte Nebraska şi Dakota, fetele sunt la şcoală, alături de elevii lor, subţire îmbrăcate, amăgite de căldura dinaintea furtunii. Gerda, cea mai mare dintre ele, este îndrăgostită şi alege să îşi trimită elevii acasă, atunci când furtuna îşi arată primele semne, pentru a rămâne cu cel pe care îl iubeşte, Tiny Stevenson, întrucât „casa unde stătea în gazdă, în calitate de învăţătoare districtuală, avea să fie, din fericire, goală, lipsită de prezenţa stânjenitoare a soţilor Anderson”, plecaţi la Yankton, ca să se aprovizioneze. Nu este atentă la semnele nefaste şi, deşi „vântul izbea sania cu atâta putere, că o legăna încolo şi încoace, de parcă ar fi fost o barcă pe marea învolburată”, ştiind că băiatul dorea să plece în vest, fiindcă „visa să fie cowboy”, se teme că nu va mai avea ocazia să fie cu el şi pune iubirea mai presus de datorie. Lasă copiii să-şi caute singuri drumul către casă, având încredere în ei şi neputând să prevadă urgia care va urma. Raina, sora mai mică, înspăimântată, încearcă să îşi ascundă teama în faţa copiilor, cărora le promite că îi va duce acasă, vorbindu-le cu siguranţă în voce, deşi mereu se raportează la sora mai mare, indiferent de situaţia în care se află: „Gerda nu s-ar pierde cu firea. Gerda nu s-ar lăsa citită atât de uşor. Doar că Gerda preda la altă şcoală, dincolo de graniţă, în teritoriul Dakota, la depărtare de trei zile...”, „Gerda! Gerda ar şti ce să facă. Gerda ar şti ce e bine să faci într-o astfel de împrejurare.” Analizează situaţia cu luciditate: „E o furtună de zăpadă. Bun. Aşa ceva am mai văzut. Doar că nu la ora asta, când copiii sunt la şcoală. Să aşteptăm până trece. Asta trebuie să facem. Dar lemnele de foc... Nu avem de ajuns. Punem pupitrele pe foc, dacă e nevoie. Şi apoi? Nu avem de mâncare.” Şi decide să plece, încercând să-i ducă pe copii undeva, la cel mai apropiat adăpost sigur. Ceea ce se dovedeşte a fi cel mai dificil lucru, dacă nu chiar imposibil. Două alegeri, două fete abia intrate în adolescenţă, aflate într-un ţinut care încă le este străin şi ostil, care nu le acceptă şi nu le oferă belşugul cu care au fost atrase acolo. Niciuna nu poate fi condamnată, niciuna nu poate fi elogiată. Ambele au făcut alegerea în mod inconştient, preponderenţa sentimentelor asupra raţiunii dictându-le destinul. Ceea ce nu îi va putea fi iertat niciuneia dintre ele, deşi una şi-a salvat elevii, iar cealaltă este făcută vinovată de uciderea lor. În jurul lor, gravitează personaje bine conturate, care le influenţează mai mult sau mai puţin deciziile. Anette, fetiţa vândută de mama sa familiei Pedersen, ca fată în casă, abrutizată de munca istovitoare, aflată la şcoală, alături de Raina, parcă prevesteşte ceea ce va urma: „... îşi afundase pumnul în gură, ca să înăbuşe un hohot de plâns; tot trupul i se încordase, o cuprinsese un tremur, apoi i se făcuse frică: A venit sfârşitul lumii....” Umilită şi exploatată de doamna Pedersen, se teme de ea mai mult decât de furia naturii dezlănţuite şi decide să se întoarcă acasă, pentru a nu ieşi din cuvântul femeii. Şi pleacă de sub ochii învăţătoarei, pe urmele ei plecând un alt copil, un băiat, care ţinea la ea. Gavin Woodson, jurnalist ratat, care îşi câştigă pâinea redactând renumitele reclame care trebuie să cheme imigranţii naivi: „Erau baliverne, nimic mai mult.” Şi talentul de a le scrie are ca rezultat atragerea a tot mai mulţi. Însă abia după ce întâlneşte, înainte de viscol, privirea unei fete care venise în târg cu părinţii, ca să se aprovizioneze, şi după ce decide să plece în căutarea ei şi o găseşte doborâtă de viscol, îşi dă seama de dimensiunile minciunii pe care o vinde bieţilor oameni. Pentru el nu fuseseră decât simple numere, care se transformau în dolari, pentru el, şeful lui şi, mai ales, pentru cei care comandaseră reclamele. Decide să scrie articole despre supravieţuitori şi despre realitatea din teritoriu şi porneşte la drum, cunoscând oameni faţă de care se simte profund vinovat: „Acolo am văzut-o prima oară. [...] Pe fata aceea. Fecioara mea din preerie. Îmi ziceam că sunt un netot bătrân să mă las vrăjit de ea. Dar ea mi-a deschis ochii şi m-a dus în preerie. M-a dus la tine”, îi povesteşte el Annetei. Şi concluzionează, trist: „Măcar am făcut cuiva un bine.” Tor Halvorsan, băiat inteligent care, „... dacă ar fi trăit altundeva, ar fi mers la colegiu. Dar nu aici, în Nebraska. Şi nu fiind fiul cel mare al unui fermier sărac.” Extrem de bine documentat, cu descrieri detaliate şi portretizări de excepţie, care conferă autenticitate tragediei povestite, romanul „Viscolul copiilor”, de Melanie Benjamin, m-a determinat să achiziţionez toate celelalte romane ale autoarei, traduse în limba română şi acum, după ce le-am parcurs, nu regret nicio clipă alegerea făcută. Mi-a plăcut modul în care este surprinsă apăsarea sufletească, ca un ecou al atmosferei apăsătoare din timpul furtunii dezlănţuite, şi curajul de a insera în povestire amănunte despre soarta indienilor închişi în rezervaţii, care nu au avut nicio şansă în faţa naturii şi a autorităţilor care s-au autoproclamat „americane”. Dar e o referire vagă. Transparentă, dar vagă. Nu mi-a plăcut însă pe deplin arta narativă, totul fiind feliat şi redat cu încetinitorul, în secvenţe aproape cinematografice, ceea ce îi conferă o aură de comercial, pe alocuri. Nici cele câteva clişee, antiteza menită să redea două alegeri, două consecinţe şi să încadreze personajele în tipologii nemeritate. Probabil, intenţia a fost de a retransmite cititorului stările sufleteşti resimţite de personaje, care să îl determine să se identifice cu acestea, să le traverseze spaimele, să le accepte sau să le blameze deciziile, să moară sau să supravieţuiască alături de ele, în acel nefast 12 ianuarie 1888. Dar rămâne un roman de ficţiune istorică care mi-a oferit câteva lecţii de viaţă, informaţii inedite şi o poveste autentică despre alegerile pe care le facem şi despre consecinţele acestora asupra noastră şi, mai ales, asupra celorlalţi. Rămâne o carte tulburătoare, o frântură care descrie dramele mărunte şi mai puţin cunoscute care au stat la baza construirii unei naţiuni. Recomand (de acelaşi autor): „Lebedele de pe Fifth Avenue”, „Doamna de la Ritz”, „Femei de Oscar”, „Soţia aviatorului”.
2 Comments
Carmen
8/7/2022 17:31:29
M-ati convins sa cumpar si sa citesc cartea!
Reply
Mihaela Arhip
8/7/2022 19:07:12
Sper să vă placă. Eu am citit toate cele 5 cărţi ale M. B, traduse la noi, dar asta mi-a rămas cel mai aproape de suflet. Păcat că îi lipseşte profunzimea, scrie destul de comercial. În afară de informaţiile în sine, care sunt inedite şi corect îmbrăcate în cuvinte, cărţile ei nu te provoacă, nu lasă nicio întrebare chinuitoare în urmă, nu stârnesc furtuni interioare. Sunt ca o piesă la pian, într-o interpretare perfectă din punct de vedere tehnic. Şi atât. Dar, s-ar putea să fie doar părerea mea.
Reply
Leave a Reply. |
Mihaela Arhip
|