Lumea Circului a exercitat o fascinaţie deosebită asupra mea, în copilărie, până în clipa în care, vizitând menajeria unui Circ, am fost martoră, fără să vreau, la interacţiunea dintre un tigru şi dresorul său. După, nu am mai mers niciodată la Circ. Şi astăzi am o oarecare aversiune faţă de cei care exploatează făpturile necuvântătoare pentru a-şi câştiga existenţa. „Dacă un om aspiră la o viaţă mai dreaptă, primul său act de abstinenţă va fi de la rănirea animalelor.”, declara Albert Einstein. Acolo, în Arenă, spectatorul nu admiră decât puterea Omului care a reuşit să supună Fiarele, care suportă tratamente deseori inumane şi sunt transformate în făpturi aflate la graniţa dintre cele două lumi, cea a lor şi cea a oamenilor. Nu fac parte cu adevărat din nici una, nu îşi găsesc locul nici în aşa-zisa civilizaţie a omului care le supune, nici în sălbăticie, unde nu sunt recunoscute de celelalte sălbăticiuni şi unde nu pot supravieţui. Private de libertate, torturate la propriu pentru a învăţa trucurile pe care spectatorul le aplaudă în delir, captive în spaţii improprii şi străine oriunde s-ar duce, animalele de Circ sunt victime ale tuturor, atât ale îmblânzitorului, cât şi ale spectatorului, care plăteşte ca să i se inoculeze iluzia supremaţiei omului.
0 Comments
Muzele sunt cele nouă divinități alegorice, ocrotitoare și inspiratoare ale artelor și ale științelor, fiice ale lui Zeus și ale Mnemosynei. Calliope, considerată primogenitura părinților ei, precum și cea mai înțeleaptă dintre muze, este muza genului epic și a elocvenței. Clio, este considerată muza istoriei. Erato este muza elegiei și a poeziei erotice. Euterpe este considerată muza poeziei lirice. La început, Melpomene era muza cântării, dar în perioada clasică a devenit muza tragediei. Terpsichore, este considerată muza dansului și a muzicii de cor. Thalia este muza comediei și a poeziei idilice. Polyhymnia este considerată muza pentru retorică, compunerea de imnuri, dans, pantomimă, geometrie și agricultură, iar Urania, muza astronomiei și a astrologiei. Am citit deseori cu voce tare. Abia acum, citindu-l pe Bernhard Schlink, mi-am dat seama că mie, la fel ca personajului principal al cărţii, Michael Berg, „nu mi-a fost uşor la început să citesc cu glas tare”. Să citesc în gând este un ritual sacru la care nu aş putea renunţa, fiind echivalent cu o rugăciune. Să intru singură în labirintul cărţii şi tot singură să caut ieşirea, să mă rătăcesc şi să mă întorc la pagini anterioare, căutând călăuză, întrebându-mă unde am scăpat din mână firul Ariadnei, să tresar găsindu-l sau să pornesc mai departe pe cont propriu, sperând că voi reuşi nu numai să ies din labirint, ci să ies din el cu harta desenată în minte. Şi atunci când am început să citesc cu voce tare, recunosc, „nu mă puteam concentra cum aş fi făcut-o citind pentru mine. Dar asta a venit cu timpul. Dezavantajul cititului cu glas tare era că dura mai mult. În schimb, tot ce citeam se întipărea mai bine în memorie.” |
Mihaela Arhip
|