S-a căsătorit cu Anne Hathaway, cu 8 ani mai vârstnică decât el, în 28 noiembrie 1582, la Stratford-upon -Avon, căsătoria fiind urgentată din cauza sarcinii Annei. După căsătorie, se ştiu puţine despre el, până la apariţia sa pe scena literară, în Londra. A avut trei copii, pe Susanna, în 1583, şi gemenii Hamnet şi Judith, în 1585. Întreaga sa operă şi viaţă sunt învăluite într-o aură de mister, pe care s-au străduit să o risipească nenumăraţi critici, biografi, istorici. Nu există nicio descriere fizică scrisă a lui şi nicio dovadă că ar fi comandat vreodată un portret, astfel gravura Droeshout, pe care Ben Jonson a aprobat-o ca fiind foarte asemănătoare cu chipul real, și monumentul lui din Stratford furnizează cele mai bune dovezi legate de aspectul său. Romanul „Hamnet”, de Maggie O’Farrell, nu se apropie decât razant de aura de mister a celui considerat a fi cel mai mare scriitor de limbă engleză, William Shakespeare, aşezând în prim plan figura impresionantă a soţiei sale, Anne Hathaway, Agnes – în roman, (în testamentul tatălui ei, în realitatea istorică, este menţionată ca Agnes) şi pe a unuia dintre gemenii săi, pe cea a băiatului, Hamnet, mort la 11 ani din cauze necunoscute, uitat de toţi, dar al cărui nume a dat titlul celei mai celebre piese de teatru din toate timpurile.
Structurat pe două planuri legate prin alternanţă, romanul spune povestea vieţii de familie a celebrului dramaturg, despre numele căruia nu se face referire în niciun capitol, cu accentul căzând pe o scurta perioadă de timp, vara anului 1596, din momentul în care Judith se îmbolnăveşte de ciumă, până la punerea în scenă a piesei „Hamlet”, în jurul anului 1600, şi completează povestea cu întoarceri în trecut, în care sunt evocate întâmplări ce preced planul principal. Pornind de la presupunerea, mai mult sau mai puţin fondată, că Hamnet ar fi murit de ciumă, la doar 11 ani, şi că piesa celebră îi poartă numele, etrnizându-l, Maggie O’Farrell reuşeşte să pună în valoare personalitatea unui copil pentru care sacrificiul este o formă supremă de iubire, asemenea mamei prin deţinerea harului de a porunci naturii să salveze vieţi, asemenea tatălui prin forţa creatoare, inteligenţă şi spiritualitate, şi să construiască unul dintre cele mai complexe personaje feminine din literatura actuală, pe Agnes, o tânără femeie rebelă şi misterioasă, mai apropiată de natură decât de oameni, traumatizată de moartea mamei şi chinuită de mama vitregă, căreia nu vrea să i se supună, fermecătoare şi nonconformistă, cu un caracter puternic. Cunoaşte tainele plantelor medicinale şi are harul de vindecătoare, în acelaşi timp având şi un alt dar, aparte, de a privi în viitorul omului, doar atingându-i mâna, cu o anume fermitate: „... prinde de pielea şi de muşchiul dintre degetul mare şi arătător şi apasă. Strânsoarea este fermă, insistentă, ciudat de intimă, la limita durerii.” Şi astfel îi scrutează spiritul şi trupul, în care descoperă bolile ce pândesc să se declanşeze şi întâmplări care urmează să schimbe destine. În jurul acestora, gravitează personaje puternic conturate, complementare, bine definite de trăsături de caracter care le dezvăluie forţa sau slăbiciunile, accentuate de traume ale propriilor lupte interioare: mama vitregă a lui Agnes – Joan, răutăcioasă şi materialistă, socrii ei – John şi Mary, el, violent, cu accese de furie necontrolată, şi ea, severă, harnică, stăpânind cu o mână de fier mica gospodărie şi familia, fratele ei – Bartholomew, de o putere fizică impresionantă, înţelegător şi onest, Eliza - sora soţului. Şi un William mai mult absent, pentru care scrisul este forma supremă de iubire: „Şi tânjeşte, este adevărat, după cei patru pereţi strâmţi ai cămăruţei lui, unde nu vine nimeni niciodată, unde nu-l caută nimeni şi nu întreabă de el, nu vorbeşte cu el, nu îl deranjează [...] În nicio altă parte nu poate scăpa de zgomotul şi viaţa şi oamenii din jurul lui, în nicio altă parte nu poate lăsa lumea să se îndepărteze, propria fiinţă să se dilueze, astfel încât să nu mai fie decât o mână care ţine o pană înmuiată în cerneală şi care priveşte desfăşurarea cuvintelor de sub vârful ei. Şi, pe măsură ce vin cuvintele acestea, unul după altul, el poate să dispară din sine şi să găsească un loc atât de fascinant, atât de liniştitor, atât de tainic, atât de plin de bucurie, încât nimic altceva nu ar fi de ajuns.” Nici măcar după dispariţia fiului său, întors acasă, „nu poate renunţa la aşa ceva, nu poate rămâne aici, în casa asta, în oraşul ăsta, chinuindu-se cu afacerea cu mănuşi, nici măcar pentru soţia lui. [...[ Se duce la ea şi îi spune că trebui să plece.” Începutul sugestiv - „Un băiat coboară nişte trepte” - are valoare anticipativă, prefigurând coborârea în lumea de dincolo, coborâre tainică şi imperceptibilă, care scapă chiar şi atenţiei mamei, distrasă de alt pericol, boala Judithei: „Dar eu nu am prevăzut, şopteşte ea. Şi ar fi trebuit. Ar fi trebuit să ştiu. Ar fi trebuit să văd. Ar fi trebuit să înţeleg că e o păcăleală îngrozitoare, să mă facă să mă tem pentru Judith, când, în tot timpul ăsta...” Finalul este tulburător: aflată în public la prima reprezentaţie a piesei „Hamlet”, Agnes conştientizează dureros moartea fiului, pe care tatăl l-a eternizat prin Artă: „Hamlet, aici, pe scena aceasta, este doi oameni, tânărul viu şi tatăl mort. Este şi viu şi mort. Soţul ei l-a adus înapoi la viaţă în singurul chip în care poate. În timp ce vorbeşte fantoma, ea înţelege că soţul ei, scriind piesa asta, jucând rolul fantomei, i-a luat locul fiului ei. A luat moartea fiului lui şi şi-a însuşit-o; s-a pus pe el în ghearele morţii, reînviindu-l pe băiat în locul lui.” „Să nu mă uiţi.” Pe întreg parcursul romanului, vocea obiectivă a naratorului este dublată de vocea profetică a personajului feminin central, Agnes, personaj a cărui frumuseţe fizică şi spirituală este conturată cu o forţă narativă deosebită, cu un farmec care incită curiozitatea cititorului şi îl atrage spre pagina următoare, spre capitolul următor, cu o putere de seducţie rar întâlnită în literatura contemporană. Scriitura este delicată, ca o dantelă, are parfum de plante medicinale, de ceai şi de speranţă, şi gust de miere aurie, de mere şi de chifle proaspete „cu aromă fierbinte de cimbru, de măghiran” şi, în acelaşi timp, este puternică, emoţionantă şi convingătoare. Romanul „Hamnet”, de Maggie O’Farrell este o poveste fascinantă despre eternul feminin, zidit la temelia vieţii şi succesului unui bărbat şi înfruntând o rivală pe care este conştientă că nu o poate învinge - Arta. Este un roman tulburător, despre iubire, despre maternitate, renunţare şi suferinţă, despre sacrificiu şi resemnare, cu atât mai tulburător cu cât personajul sfâşiat de aceste constante ale vieţii fiecăruia este o femeie, cunoscută posterităţii doar datorită căsătoriei cu celebrul ei soţ.
0 Comments
Leave a Reply. |
Mihaela Arhip
|