„Dumnezeu sunt eu, tu, pământul, cerul, tot ce există pe lume. Toate fac parte din Dumnezeu, decât că noi suntem mărginiţi pe loc şi în timp, pe când Dumnezeu e nesfârşit.”, afirmă unul dintre personajele romanului „Enigma Otiliei”, scris de George Călinescu. Fiecare dintre noi îşi orânduieşte viaţa după (ne)credinţa care-l defineşte.
0 Comments
În filmul artistic „Viaţa lui Harry”, după un scenariu de Woody Allen, există un schimb de replici care m-a înfiorat. Nu mă gândisem niciodată în felul acesta la subiectul despre care s-a scris şi s-a vorbit şi s-a regizat atât de mult: „Burt: Chiar crezi că Holocaustul a existat? Harry Block: Nu numai că ştiu că au murit şase milioane de oameni, dar mă înspăimântă gândul că recordurile sunt făcute pentru a fi doborâte.” „Din punct de vedere cultural, europenii şi arabii sunt foarte diferiţi - au concepţii diferite despre bine si rău, despre logic şi ilogic, despre dreptate şi injustiţie, despre acceptabil şi inaceptabil”, afirmă Alexandra Bordeianu, în articolul „O mie şi una de... poveşti arăbeşti...” Toate acestea se reflectă în poveştile care devin astfel un portret fidel al mediului în care s-au născut. O lume fascinantă, exotică, misterioasă, în care păşeşti ca într-un labirint de străduţe întortocheate şi te poţi rătăci uşor, dacă nu eşti atent, fie şi pentru o clipă, la firul depănat de povestitor. Captiv într-o astfel de lume te ţine şi romanul „Copilul de nisip”, scris de Tahar Ben Jelloun, un adevărat poem în proză, cu subiect tulburător, bazat pe fapte reale. |
Mihaela Arhip
|