„Din punct de vedere cultural, europenii şi arabii sunt foarte diferiţi - au concepţii diferite despre bine si rău, despre logic şi ilogic, despre dreptate şi injustiţie, despre acceptabil şi inaceptabil”, afirmă Alexandra Bordeianu, în articolul „O mie şi una de... poveşti arăbeşti...” Toate acestea se reflectă în poveştile care devin astfel un portret fidel al mediului în care s-au născut. O lume fascinantă, exotică, misterioasă, în care păşeşti ca într-un labirint de străduţe întortocheate şi te poţi rătăci uşor, dacă nu eşti atent, fie şi pentru o clipă, la firul depănat de povestitor. Captiv într-o astfel de lume te ţine şi romanul „Copilul de nisip”, scris de Tahar Ben Jelloun, un adevărat poem în proză, cu subiect tulburător, bazat pe fapte reale. În Marocul anilor 1950, într-o piaţă a unei cetăţi cu şapte porţi, un misterios povestitor ambulant le spune celor adunaţi în jurul lui povestea aproape ireală a Zahrei, cel de-al optulea copil al unui cuplu islamic cu şapte fete, crescută ca Mohammed Ahmed, pentru a beneficia de toate drepturile şi privilegiile acordate bărbaţilor şi, mai ales, pentru a-şi salva familia de la o viaţă trăită în mizerie şi sărăcie, din cauză că niciun moştenitor de parte bărăbătească nu exista, ca să poată prelua şi duce mai departe afacerea care ar fi asigurat tuturor bunăstare şi respect.
„Această poveste seamănă întru câtva cu noaptea; este obscură și totuși bogată în imagini; ar trebui să ducă spre o lumină slabă și blândă; când vom ajunge în zori, vom fi eliberați, vom fi îmbătrânit cu o noapte, lungă și apăsătoare, o jumătate de secol și câteva foi albe risipite în curtea de marmură albă a casei noastre cu amintiri. Unii dintre voi vor fi tentați să locuiască în acest nou sălaș sau măcar să ocupe acolo un locșor de dimensiunea trupului lor. Știu, tentația uitării va fi mare, o fântână cu apă pură de care nu trebuie să te apropii sub niciun pretext, chiar dacă ți-e sete. Fiindcă povestea aceasta este și un deșert. Trebuie să mergi desculț pe nisipul încins, să mergi și să taci, să crezi în oaza care prinde contur în zare și care nu încetează să se înalțe spre cer, să mergi și să nu privești înapoi, ca să nu te ia amețeala.“ Într-o lume în care se consideră un adevăr axiomatic faptul că bărbații sunt mai puternici decât femeile, nu doar din punct de vedere fizic, ci și mintal și moral şi, prin urmare, femeile au nevoie de protecția și îndrumarea bărbaților, un bărbat decide să mintă o lume întreagă, pentru a-şi salva familia, în cazul în care el ar fi murit: „Ştiţi, desigur, o, prieteni şi complici ai mei, că religia noastră este nemiloasă cu bărbatul fără moştenitori; îl deposedează de toată averea, sau aproape toată, în favoarea fraţilor.” Încercând aproape totul, ca să schimbe legea destinului, îşi dă seama că trebuia să ia „decizia să isprăvească odată cu fatalitatea.” În seara aceea, visează că moartea îl vizitează, având chipul unui adolescent „de o frumuseţe tulburătoare. Faţa i se schimba, era când a tânărului nou-venit, când a unei femei tinere, delicate şi străvezii.” Respectând tradiţia incitării curiozităţii ascultătorului, povestitorul opreşte istorisirea în punctul în care răsuflarea celor din jur se oprise şi ea, pentru a afla ce decizie a luat bărbatul. Tuturor le arată o carte, despre care susţine că este jurnalul Zahrei/Ahmed, în care spune că e scrisă povestea, dar luna plină a şters literele de pe pagini şi el o recită din memorie. De asemenea, respectă şi tradiţia interacţiunii cu publicul, invitându-i pe cei prezenţi să se gândească la o posibilă continuare a poveştii, pentru a o compara, a doua zi, cu ceea ce va povesti el: „Ei, bine, dacă-mi îngăduiţi, mă voi retrage să mă odihnesc. Voi însă aveţi timp până mâine să descoperiţi ideea genială pe care acest om, în pragul deznădejdii şi al înfrângerii, a avut-o...” Reîntors în piaţa cetăţii, a doua zi, povestitorul îşi începe incursiunea în lumea personajului său cu întâmplările trăite de el însuşi, ca povesititor ambulant, în oraşul în care s-a oprit pentru a elibera din sinele tulburat istoria unei vieţi stranii, care se cere spusă. Şi îi ia cu el în călătorie pe cei adunaţi în jurul lui: „Nu ştiţi unde o să vă duc. Nu vă temeţi, nici eu nu ştiu. Oare curiozitatea nepotolită care o citesc pe feţele voastre se va domoli vreodată? Aţi ales să mă ascultaţi, aşa că urmaţi-mă până la capăt... Capătul a ce? Străzile circulare nu au capăt...” Şi povestea continuă, bătrânul conducându-şi ascultătorii prin cele şapte porţi ale cetăţii-poveste. Bărbatul îşi cheamă soţia şi îi mărturiseşte ceea ce vrea să facă: „Copilul pe care-l vei aduce pe lume va fi de parte bărbătească şi va purta numele Ahmed, chiar de-i fată!” De aici începe povestea stranie şi inimaginabil de tulburătoare a Zahrei/Ahmed. Pe lângă cele şapte porţi tradiţionale, cetatea mai are o poartă, ascunsă, ştiută doar de foarte puţini iniţiaţi în arta de a călători printre cuvinte şi destine. A opta poartă e una atipică, cere să te „strecori prin spărturile din zid, prin breşele uitate”, când „trebuie să păşim pe vârfuri şi să tragem cu urechea nu ziua, ci seara, când luna aruncă umbre asupra poveştii noastre, când stelele se adună într-un colţ al cerului şi observă lumea care aţipeşte.” A opta poartă se identifică aproape dureros de mult cu a opta fiică, a cărei poveste este depănată în piaţa oraşului-cetate. Este momentul în care personajul notează în jurnalul său: „Sunt stăpânul casei acum.” Mai este, fireşte, şi o poartă zidită, fără de care povestea nu ar avea farmec. În spatele acesteia stă ascunsă legenda „conducătorului retras”, amintită de unul dintre ascultători: „E povestea unei căpetenii războinice, o fiinţă îngrozitoare, care-şi zicea Antar; era o căpetenie nemiloasă, o brută, o teroare al cărei renume depăşea clanul şi hotarele. [...] Era temut şi respectat, nu tolera nicio slăbiciune sau neputinţă din partea oamenilor săi, îi vâna pe corupători şi îi pedepsea pe corupţi, exercita o putere şi o justiţie personale, niciodată arbitrare, nu renunţa la ideile şi rigoarea lui, pe scurt, era un bărbat exemplar, cu un curaj legendar, iar în ziua când a murit, s-a descoperit că acest bărbat, acest Antar misterios, care dormea cu arma alături, această teroare şi această forţă erau găzduite de un trup de femeie.” Respectând ritualul, în fiecare seară, povestitorul îşi lasă ascultătorii atât de captivaţi de cele relatate şi atât de porniţi împotriva deselor popasuri de noapte, când drumul prin viaţa personajului se termină brusc în întuneric, ca în faţa unui abis peste care doar lumina zilei poate construi o punte, încât preiau rolul acestuia şi duc mai departe povestea. Pieţele sunt modernizate, povestitorii, vânzătorii şi circarii ambulanţi sunt alungaţi din cetate, şi ascultătorii fideli ai bătrânului povesitor se adună într-o cafenea, continuând, fiecare în parte, firul întâmplărilor. „De opt luni şi douăzeci şi patru de zile, povestitorul a dispărut. Cei acre veneau să-l asculte au renunţat să-l mai aştepte.” Se spune că ar fi fost găsit mort lângă un izvor, în afara cetăţii. Unii ştiu că jurnalul pe care îl avea a fost ars odată cu hainele bătrânului: „Nu se va şti niciodată sfârşitul poveştii.” Dar poveştile sunt făurite ca să circule şi, prinzând viaţă, se spun singure: „Şi totuşi, o poveste este făcută să fie depănată până la capăt.” Zahra/Ahmed e acum la vârsta la care îşi explorează sexualitatea şi adevărata ei identitae, simte nevoia maternităţii şi se priveşte din ce în ce mai des în oglindă. Ce chip vede reflectat în apa înşelătoare a oglinzii, pe al lui Ahmed sau pe al Zahrei? Ce chip vrea să vadă? Salem, Amar şi Fatuma se întâlnesc într-o cafenea. Povestea lui Salem îi trădează secretele şi firea perversă. Amar mărturiseşte că are manuscrisul, cumpărat de la infirmierii de la morgă. Povestea lui e poetică, sensibilă, poveste „de intelectual”, iar a Fatumei este misterioasă, ea identificându-se cu personajul: „Mărturisesc că mi-a făcut plăcere să-l ascult pe povestitor, apoi pe voi. Am avut astfel privilegiul , după douăzeci de ani, să-mi retrăiesc anumite momente din viaţă. Acum sunt foarte obosită. [...] Nu se întâmplă des ca un om să poarte două vieţi.” Pe urmă, povestea este dusă mai departe de un trubadur orb, trimitere la Homer, care vine „dintr-un alt secol, răsturnat de o poveste într-o altă poveste”, părând să aibă darul previziunii şi al magiei. Povestea lui seamănă cu o incantaţie, cu o ghicitoare. Trubadurul orb este povestitorul iniţial, întors să îşi termine povestea, „făcând-o să treacă prin cele şapte grădini ale sufletului”, pentru a putea să plece liniştit din cetate, ieşind prin ultima ei poartă. Poarta nisipurilor. Amăgitoare, necruţătoare şi instabilă. Nu, Poveştile şi Povestitorii nu mor niciodată: „... profitând de curăţarea pieţei, am pornit spre sud. Când luna plină a şters scrisul din carte, întâi m-am temut, dar a fost printre primele semne ale eliberării mele. Şi eu am uitat totul. Dacă cineva dintre voi vrea să afle continuarea acestei poveşti, va trebui să întrebe luna atunci când e plină. Eu depun în faţa voastră cartea, călimara şi condeiul. Mă duc să citesc Coranul pe mormântul celor răposaţi!” Fermecător ca o poveste fără sfârşit, vizionar şi încifrat, romanul „Copilul de nisip”, scris de Tahar Ben Jelloun, exercită o fascinaţie deosebită asupra cititorului, care aude vocea bătrânului povestitor din piaţa cetăţii cu şapte porţi şi trăieşte drama personajului misterios Zahra/Ahmed, incitat fiind, acolo unde povestea face câte un popas, să o continuie cu propria voce. Recomand (de acelaşi autor): „Căsătorie de plăcere”, „Fericirea conjugală”.
0 Comments
Leave a Reply. |
Mihaela Arhip
|