Profund marcată, în copilărie, de vizionarea filmului „...Să ucizi o pasăre cântătoare”, am citit cartea cu bagajul de experienţe al adultului de acum, dar cu sufletul copilului de atunci. Doar aşa am reuşit să păstrez un echilibru între savoarea discursului narativ, care trădează maturitatea scriitoarei şi aminteşte, pe alocuri, de stilul lui Mark Twain, şi expresivitatea secvenţelor dialogate, care mărturisesc inocenţa şi farmecul inegalabil al copilăriei naratorului-personaj. Perspectiva subiectivă din „...Să ucizi o pasăre cântătoare” este înlocuită de perspectiva obiectivă a unui narator omniscient şi omniprezent din cartea a doua, „Du-te şi pune un străjer”, în care evenimentele narate se petrec la douăzeci de ani după cele evocate în prima carte.
3 Comments
Pot afirma, cu foarte puţine rezerve, că „Silozul. Începuturile. Generaţiile” de Hugh Howey este una dintre cele mai bune serii science fiction pe care am citit-o vreodată, alături de seria „Odiseea spaţială”, de Arthur C. Clarke, „Jocul lui Ender. Vorbitor în numele morţilor. Xenocid. Copiii minţii”, de Orson Scott Card, „Războiul bătrânilor”, de John Scalzi, trilogia „Helliconia”, de Brian Aldiss, cele 5 volume din „Labirintul”, de James Dashner, „Abaţia”, de Dan Doboş. După celebra „Fundaţia. Roboţii. Imperiul” a lui Asimov, desigur, pe care, pentru mine, nu o poate egala nimeni şi nimic. |
Mihaela Arhip
|