Una dintre cele mai stranii şi misterioase lucrări din domeniul artei, tabloul „Strigătul”, pictat de Edvard Munch, devine motivul central al romanului „Fata cu fragi”, al Lisei Strømme. Munch relatează întâmplarea care l-a inspirat: "Mergeam pe stradă cu doi prieteni. Soarele apunea şi am simţit o urmă de melancolie. Dintr-o dată cerul s-a făcut roşu sângeriu. Când mă uitam mai atent la norii în flăcări am auzit un ţipăt puternic, nesfârşit, trecând prin natură".
0 Comments
Cele mai frumoase, mai adevărate şi mai dureroase lecţii de viaţă le primim din partea copiilor. „Priveşte lumea în fiecare zi de parcă ai privi-o pentru prima dată.” Poţi? Eşti un om fericit. Ai învăţat lecţia vieţii. Nu poţi? Încearcă, nu ignora sfatul lui Oscar, un băieţel de 10 ani, bolnav de leucemie, care îşi trăieşte într-un spital ultimele zile. S-ar putea să primeşti cea mai frumoasă lecţie de viaţă predată vreodată unui adult de către un copil, care îi scrie scrisori lui Dumnezeu, cu o sinceritate dureros resimţită de cititor. „Pe mine mă cheamă Oscar, am 10 ani, am dat foc pisicii, câinelui, şi casei (cred că am pârlit şi peştişorii din acvariu), şi abia acum îţi scriu pentru prima dată pentru că am fost ocupat cu lecţiile. Aş fi putut foarte bine să spun: «Mi se zice Bilă, arăt ca de 7 ani, casa mea e la spital, pentru că am cancer, şi n-am vorbit niciodată cu tine pentru că nici măcar nu cred că exişti.» Da’ dacă scriu aşa nu dă bine, n-o să-ţi pese de mine. Şi eu am nevoie să-ţi pese.” În ceea ce priveşte autobiografiile, sunt de acord cu Mark Twain: „Autobiografia convenţională a fost, în toate timpurile, o fereastră deschisă. Autorul şade acolo şi-i priveşte pe cei care trec – nu vorbeşte despre toţi, ci numai despre cei notorii, celebri, despre cei care poartă uniforme frumoase şi coroane când afară nu plouă; precum şi despre poeţii foarte mari şi politicienii eminenţi, oameni iluştri cu care a avut privilegiul să vină în contact. Îi place să le facă semn cu mâna când trec prin faţa lui şi să vadă că ei îl observă şi-i admiră gestul. Îi place să dea impresia că, vorbind despre oamenii aceştia bine îmbrăcaţi, pe care a avut ocazia să-i cunoască, urmăreşte doar să-l intereseze pe cititor, ignorându-se într-o oarecare măsură pe sine însuşi.” |
Mihaela Arhip
|