„Dumnezeu sunt eu, tu, pământul, cerul, tot ce există pe lume. Toate fac parte din Dumnezeu, decât că noi suntem mărginiţi pe loc şi în timp, pe când Dumnezeu e nesfârşit.”, afirmă unul dintre personajele romanului „Enigma Otiliei”, scris de George Călinescu. Fiecare dintre noi îşi orânduieşte viaţa după (ne)credinţa care-l defineşte. La fel şi Iorgos Papadopoulos, personaj principal al romanului „O muscă în Sfântul Munte”, scris de Vasilis G. Frangopulos. Tâmplar renumit şi cu har, un artizan al lemnului, bărbatul de 30 de ani, rămas şomer, este angajat de călugării unei Mănăstiri din Sfântul Munte. Deşi bucuros că nu îi mai este povară bătrânei mame, văduvă acum, Iorgos consideră că „Dumnezeu are umor!”. El „însuşi se mândreşte că, dacă ar exista o asociaţie antipreoţească, antireligioasă, a ateilor, el ar fi preşedintele acesteia.” Şi primeşte cu aversiune orice bunăvoinţă a călugărilor care l-au angajat, deşi, onest şi corect, înţelege că îi sunt superiori din punct de vedere spiritual. Doar că se limitează la a privi cu ochii ceea ce ar trebui să vadă cu sufletul.
Timpul petrecut în Sfântul Munte, călugării, cu pildele şi poveştile lor, cu însăşi viaţa lor, Muntele cu misterele şi miracolele şi cu liniştea lui dumnezeiască, toate reuşesc să fisureze masca sub care Iorgos îşi ascundea adevărata fire, sensibilitatea şi credinţa. Plecase în Muntele Athos, ca să cerceteze lucrările omului şi ajunge să se întâlnească la tot pasul cu lucrările Domnului. Şi, „Mari sunt lucrările Domnului / cercetate de cei ce le iubesc!” Iorgos cumulează în curiozitatea şi revolta lui, întrebări ale fiecăruia dintre noi, care nu sunt neapărat rod al necredinţei, ci mai ales al unei educaţii răsucite strâmb pe vrejul ei firesc, al unei adânci ancorări într-o realitate greşit înţeleasă, în care ne raportăm mai mult la ceilalţi, la universul exterior, şi mai puţin la sine, la universul interior. Curiozitatea lui este firească până la un punct. De acolo, mai departe, devine exagerată consecinţă a unor traume din copilărie şi adolescenţă, dar firească şi ea, pentru că foloseşte autorului ca artificiu, pentru a răspunde la întrebările noastre, ale tuturor. Mărturisesc faptul că am intrat în carte, la fel ca Iorgos în Sfântul Munte. Ca să cercetez lucrarea omului. Cuvântul, arta narativă, intriga şi personajele, firul epic şi tema şi motivele literare. Intenţia a fost să fac o recenzie a cărţii. La fel ca Iorgos, am intrat, ca să îmi fac datoria: el, pe cea de tâmplar, eu, pe cea de filolog. Şi, la fel ca Iorgos, cu cât înaintam în Sfântul Munte, cu atât uitam de toate cele ale omului şi descopeream o măreţie care se revelează cititorului treptat, cu fiecare descriere a locurilor, cu fiecare dialog savuros şi cu fiecare întâmplare revelatoare a unui miracol la care e destul să te ştii părtaş şi deprinzi fericirea. Dialgul dintre Iorgos şi Stareţul Mănăstirii, de la început, e primul popas al celui care citeşte, popas în care va regăsi titlul, cu toate semnificaţiile lui, cu rolul anticipativ şi rezumativ, pentru că dialogul acesta pare o sinteză a întreg conţinutului ideatic al romanului: „- Ascultă, deci, un cuvânt care nu e rod al înţelepciunii mele, ci al unui bătrân foarte luminat: Dacă vezi lucrurile cu ochii unei albine, pe toate le vei vedea ca mierea. Dacă însă le vezi cu ochi de muscă, pe toate le vei vedea murdare. Zicând aceste cuvinte, stareţul se ridică, socotind discuţia încheiată. Iorgos s-a ridicat şi el şi s-a îndreptat spre uşă. Înainte să iasă, s-a oprit şi, întorcându-se, a zis: - Dacă pui o albină într-un grajd, o să plece, fiindcă nu va găsi nimic de folos. Dacă pui o muscă într-un stup, albinele or s-o omoare. Se va vedea ce sunt după felul în care voi pleca de aici şi când voi pleca. Când a rămas singur, bătrânul cu părul alb s-a aşezat înaintea icoanei Maicii Domnului şi cu voce frântă şopti: Împărăteasa tuturor, o muscă a intrat în Grădina Ta. Tu, care alergi grabnic înaintea oricui Te cheamă şi împărtăşeşti durerea noastră, a tuturor, mijloceşte la Fiul Tău să îl miluiască! A pierdut calea, să nu îşi piardă şi sufletul!” De aici, drumul urcă, pe alocuri lin, de multe ori abrupt, după cum e mersul fiecăruia. Mai profund, mai superficial. Şi popasurile sunt mai profunde: drumurile prin labirintul de cărări din Sfântului Munte, moartea unui om drag, slujba în bisericuţa Sfântului Antonie, unde ajunge pe poteci abrupte, pietre alunecoase şi ger, propria boală şi suferinţă, sacrificiul celorlalţi. Primind ajutor pe Teofil, a cărui pricepere la tâmplărie nu poate să nu o admire şi să nu o recunoască, Iorgos iese din muţenia şi din starea de tulburare în care intrase odată cu evenimentele care preced această întâlnire: „- Eu sunt Teofil. - Şi ce-o zici aşa, ca şi cum te-aş cunoaşte? Eşti cineva faimos? Dacă e aşa, dă-mi un autograf şi cară-te de aici. Teofil nu s-a intimidat şi a continuat zâmbind: - Sunt ajutorul pe care ţi l-a făgăduit stareţul.” În timp ce lucrează în atelier, Iorgos îl provoacă pe Teofil la discuţii despre existenţa lui Dumnezeu, despre credinţă şi, în general, „despre chestiuni teologice”. Un „duel dialectic aparte”: „- Nu este nevoie să fim de acord şi nici să ne certăm. Ne spunem doar părerile, tu pe ale tale, eu pe ale mele, şi cine ştie? [...] Doar dacă... doar dacă nu cumva îţi e teamă că nu ai o credinţă puternică şi o să se zdruncine din pricina argumentelor mele!” Teofil acceptă provocarea „cu un zâmbet”. Din acest punct al urcuşului, atât pentru Iorgos, cât şi pentru cititor, popasurile sunt mai dese şi poveştile mai pline de miez. Dar şi urcuşul devine mai greu cu fiecare pas. Cu fiecare clipă. „În Sfântul Munte, timpul devine spaţiu şi capătă volum, şi descoperi că nu este liniar, ci ciclic. Iar dacă încerci să îl îndrepţi, să îl potriveşti la măsura ta, aproape sigur vei eşua, şi atunci locul însuşi te va lepăda. Astfel, trebuie să te laşi condus de el. E de ajuns să nu-i întorci spatele, fiindcă atunci o să treacă pe lângă tine.” Pasul capătă maturitate spirituală cu fiecare treaptă urcată. „Prima treaptă este cunoaşterea de sine [...] A doua treaptă este pocăinţa.” A treia treaptă este Spovedania. „- Dacă a treia este aşa de grea, îmi închipui cum este următoarea. Imposibilă! [...] - Ţi-am spus că primele trei sunt cele mai grele. Ştii de ce? Fiindcă apoi te poartă Hristos în spate!” Răbdarea şi înţelepciunea tânărului călugăr Teofil pare să nu aibă margini. „- Îmi vorbeşti atâta timp despre logică, dar uiţi că Dumnezeu cere credinţă. Este imposibil să-L accepţi pe Dumnezeu prin raţiune, pentru că Elnu poate fi cuprins de mintea omenească.” Nimic însă nu pare să-l convingă pe Iorgos, care vrea „o minune personală”, ca să îşi recapete credinţa. Mărturisesc nenumărate popasuri în timpul paginilor cărţii. Nenumărate poticniri, revolte şi încercări de a deprinde umilinţa şi îngenuncheri şi rugăciune şi căderi, de câte ori m-am regăsit în Iorgos, şi pace sufletească, de câte ori m-am recunoscut în Teofil.Am purtat ambele nume, ca orice cititor care îşi respectă tovarăşii de drum şi de credinţă. Prenumele Iorgos, derivat de la Gheorghios, face trimitere la Sfântul Gheorghe, cel care a biruit balaurul, simbol al diavolului. Şi Teofil ştie asta. La fel cum ştie şi Iorgos că Teofil este un nume derivat de la Teophilos, având semnificaţia „iubitor de Dumnezeu”. În aparenţă, două nume diferite. În esenţă, asemănătoare prin sens şi apropiate prin dragostea faţă de Dumnezeu. Ceea ce Iorgos intuieşte, altfel nu ar mărturisi: ”- Eşti ca o oglindă care îmi apare în faţă, fără voia mea, şi de fiecare dată când mă uit în ea mă văd urât, plin de coşuri, chel, cocoşat, murdar...” Poate, pentru că fiecare îl judecă pe aproapele său cu măsura propriei făpturi materiale şi spirituale. Şi în aproapele lui, omul se vede ca într-o oglindă. O imagine în oglindă (într-o oglindă plană) este o duplicare reflectată a unui obiect care pare aproape identic, dar este inversat în direcția perpendiculară pe suprafața oglinzii. La fel şi chipul material şi spiritual al lui Iorgos pare imaginea răsturnată a chipului material şi spiritual al lui Teofil, în ochii căruia se oglindeşte. Mărturisesc încă o dată, cu umilinţă. Am intrat în carte ca Iorgos în Sfântul Munte. Am făcut popasurile care m-au atras şi pe care le-am simţit ispitioare şi necesare cunoaşterii şi credinţei mele. Poate alţi cititori vor alege alte pagini de popas, depinde ce vede fiecare în oglinda în care îşi reflectă sufletul. Pentru toţi, însă, romanul „O muscă în Sfântul Munte”, scris de Vasilis G. Frangopulos, este o piatră de încercare, o oază de linişte înainte de a porni mai departe în viaţă. Poate fi o poartă, un labirint, drumul către casă. O întrebare sau răspunsul la întrebări mai vechi. O călătorie, în zbor sau la pas. Poate fi căutare de sine. A găsit Iorgos Papadopoulos cărarea către Dumnezeu, către credinţă şi către sine? A primit „minunea personală” pe care a cerut-o? „- Părinte, întrebă mai serios decât niciodată, îţi aduci aminte că, atunci când ziceam că nu fac faţă lucrărilor, ţi-am cerut un ajutor? Surprins, stareţul răspunse: - Măi, binecuvântatule, cum de ţi-ai amintit de asta acum? Unde să fi găsit eu ajutorul?... Îl scoteam din buzunarul meu? Până la urmă, nu te-ai descurcat foarte bine şi singur?”
0 Comments
Leave a Reply. |
Mihaela Arhip
|