Martoră la evenimentele din Coreea anilor ’80, perioadă tulbure, dominată de proteste sociale, cu rol determinant în tranziţia de la dictatura militară la guvernare democratică, Kyung-sook Shin plasează acţiunea romanului „Voi fi acolo” în miezul acestora, evidenţiind astfel, pe fundalul conflictelor exterioare în care sunt implicate personajele, profunzimea conflictelor interioare. Constanta romanului este iubirea, fragilă şi inconştientă de puterea ei asupra lumii exterioare, iubirea, în toate ipostazele ei, de la cea spirituală pentru aproapele tău, la cea fizică, fragilă, dintre doi tineri, Jeong Yun şi Myeong-seo, studenţi la artă, care încearcă să se regăsească, marcaţi de pierderea celor mai buni prieteni, şi să se definească, unul prin prisma celuilalt, ambii raportându-şi experienţele de viaţă şi modul în care acestea îi modelează, la o poveste pe care profesorul Yun le-o spune la un curs.
0 Comments
Istoria nu este scrisă doar de învingători, este scrisă de supravieţuitori. Şi nu întotdeauna supravieţuitorii sunt învingători. Romanul „Aviatorul”, scris de Evgheni Vodolazkin este o tulburătoare mărturisire cerută personajului principal, tânărul Innokenti Platonov, de către Timpul care l-a învins. Şi de către propria conştiinţă, care nu-i permite, într-o situaţie limită, să dispară purtând povara unei greşeli. Sau a unei curiozităţi nesatisfăcute. Mărturisirea necesită pagini şi timp. Şi o profundă cunoaştere a sinelui. Când aud pe cineva rostind cuvântul „timp”, conturez involuntar în minte o clepsidră în care nisipul se scurge ireversibil. Partea de sus, care măsoară începutul, se goleşte treptat, partea de jos, care măsoară sfârşitul, se umple şi aşa va rămâne pentru veşnicie. Plină. Şi mi se pare nedrept. În „Femeia nisipurilor”, Kobo Abe reface metaforic drumul nisipului din partea de jos a clepsidrei, către partea de sus. Personajul este obligat să lupte împotriva acestui dat, trebuie să reumple partea de sus a clepsidrei simbolice în care este captiv, se împotriveşte, fiind condiţionat de limite (auto)impuse, se revoltă, considerând lupta inegală şi inutilă, este înfrânt şi se resemnează, din cauză că, dacă încetează lupta, căderea nisipului poate să devină din ce în ce mai primejdioasă şi îl va îngropa de viu. Îl va strivi Timpul. „Orice copil de 7 ani are dreptul la supereroi. Şi cu asta, basta! Şi cine nu-i de acord e bătut în cap de-a binelea! Aşa zicea bunica Elsei.” Aşa credea şi Bunica mea, şi cine are o Bunică aşa cum am avut eu, care avea o intrare secretă în lumea poveştilor, de unde aducea în fiecare seară, la căpătâiul somnului nepoţilor, câte o întâmplare, nu poate să nu caute toată viaţa intrarea aceea. Întâmplările semănau oarecum cu unele la care nepoţii au fost martori în realitatea imediată şi prefigurau altele, în care vor fi implicaţi în anii aceia fără astâmpăr. Aceleaşi poveşti, aceeaşi fire, aceeaşi moarte. Două Bunici: a mea şi a Elsei. Coco Chanel spunea că „eleganţa e atunci când interiorul este la fel de frumos ca exteriorul”. „Eleganţa nu este definită numai de ceea ce porţi. Este modul în care te comporţi, modul în care vorbeşti şi ceea ce citeşti”, spunea Carolina Herrera. Muriel Barbery defineşte eleganţa în aproximativ 360 de pagini, în „Eleganţa ariciului”, un roman captivant prin stil, prin rafinamentul cu care sunt regizate evenimentele, printr-un umor insolit, prin personaje care au efervescenţa şampaniei şi trăiesc, practic, într-un imobil, la nr. 7, rue de Grenelle, „o frumoasă casă boierească cu o curte şi o grădină interioare, împărţită în opt apartamente de mare lux, toate locuite, toate gigantice”, teoretic, fix pe graniţa unde se întrepătrund drama şi comedia umană, spaţiu încă nedefinit, care poartă de cele mai multe ori numele de „viaţă”. Un suvenir primit de la oameni dragi, un handmade în delftblue, mi-a purtat gândul prin Delft, un oraş din Olanda, celebru pentru centrul tipic olandez, dar mai ales pentru ceramica albastră de Delft. Prin 1654, aici şi-a deschis sediul Compania Olandeză a Indiilor de Est, deţinând monopolul comerţului dintre Asia şi Provinciile Unite, comerţ care stă la originea ceramicii de Delft, inspirată de porţelanurile chinezeşti. Trecerea de la „flori, păuni, dragoni, arbori ornamentali şi figuri chinezeşti în veşminte lungi”, la „mori şi alte scene olandeze”, „ziduri şi porţi din diferite oraşe”, „peisaje din oraşe, peisaje cu poldere şi corăbii pe mare” reprezintă o treaptă în evoluţia ceramicii olandeze şi este surprinsă în romanul „Albastrul din miez de noapte”, scris de Simone van der Vlugt. Deşi titlul sugerează plasarea în plan secund a personajului feminin, romanul „Hemingway şi cu mine”, scris de Paula McLain, poate fi considerat un roman-portret, realizat cu aproape fidelitate, al „uneia dintre cele mai interesante figuri din peisajul jurnalistic şi literar american al secolului XX”, Martha Gellhorn, a cărei existenţă este surprinsă în perioada iulie 1936 - mai 1945. În centrul acestei perioade arde, ca un miez fierbinte, mistuitoare şi capricioasă, căsătoria celebrei corespondente de război cu scriitorul Ernest Hemingway (1940 - 1945). Fascinant şi controversat. Un geniu, poate cel mai excentric de până acum, cunoscut pentru perspectiva sa inovatoare asupra subconștientului, pentru relațiile sale apropiate cu psihoanaliștii freudieni, renumit pentru imaginația exuberantă dublată de o virtuozitate tehnică a desenului și culorii. Salvador Domingo Felipe Jacinto Dalí Domenech. Salvador Dalí. „Soarta unei cărţi cam aduce cu soarta omului. Mai întâi ea trebuie să se căznească, să treacă prin cele şapte porţi ale iadului, pentru ca, în cele din urmă, să poată răzbi la lumină”, mărturiseşte în „Scurt istoric al cărţii Întoarcerea de la iarmaroc” scriitorul, dramaturgul și publicistul evreu rus de limbă idiș, Șolom Nahumovici Rabinovici, al cărui pseudonim este Şalom Alehem. „Căci să te temi de moarte, cetățeni, nu este nimic altceva decât să-ți închipui că ești înțelept fără să fii; înseamnă să crezi că știi ceea ce nu știi. Căci nimeni nu știe ce este moartea și nici dacă nu e cumva cel mai mare bine pentru un om, dar toți se tem de ea, ca și cum ar fi siguri că e cel mai mare rău”, susţinea Socrate în timpul procesului injust intentat lui de către Meletos, Anytos și Lycon, conform textului scris de Platon - considerat a fi prima operă filosofică păstrată integral din Antichitate - „Apărarea lui Socrate”. |
Mihaela Arhip
|