„Orice copil de 7 ani are dreptul la supereroi. Şi cu asta, basta! Şi cine nu-i de acord e bătut în cap de-a binelea! Aşa zicea bunica Elsei.” Aşa credea şi Bunica mea, şi cine are o Bunică aşa cum am avut eu, care avea o intrare secretă în lumea poveştilor, de unde aducea în fiecare seară, la căpătâiul somnului nepoţilor, câte o întâmplare, nu poate să nu caute toată viaţa intrarea aceea. Întâmplările semănau oarecum cu unele la care nepoţii au fost martori în realitatea imediată şi prefigurau altele, în care vor fi implicaţi în anii aceia fără astâmpăr. Aceleaşi poveşti, aceeaşi fire, aceeaşi moarte. Două Bunici: a mea şi a Elsei. „Brisbane”, De aceea, pentru mine, romanul „Bunica mi-a zis să-ţi spun că-i pare rău”, scris de Fredrik Backman, este un „roman musai”. Aduce aminte adulţilor că totul începe cu o copilărie, cu o Bunică şi cu o poveste şi atrage atenţia copiilor că viaţa rămâne o poveste doar dacă ştii să păstrezi în suflet un anume ceva adus din copilărie.
„Elsa are şapte ani. De fapt, aproape opt. Nu prea se pricepe să aibă şapte ani, ştie asta”, şi mulţi spun „că-i matură pentru vârsta ei.” Este fascinată de Harry Potter şi de lumea în care acesta trăieşte. Şi, în general, de cărţile cu supereroi. Dar este ancorată în realitate de accesarea, de câte ori nu înţelege ceva, a Wikipedia. Şi a borcanului de cuvinte noi, pe care a învăţat-o tatăl ei să îl folosească. Elsa are o Bunică de „şaptezeci şi şapte de ani. De fapt, aproape şaptezeci şi opt”, care „nici ea nu se prea pricepe să aibă şaptezeci şi şapte de ani.” Este bătrână doar în aparenţă, se vede asta, fiindcă „are pielea ca hârtia de ziar îndesată în pantofii uzi. Dar despre ea nu spune nimeni că-i matură pentru vârsta ei.” Dimpotrivă. Locuiesc în acelaşi imobil, în apartamente diferite. Elsa locuieşte cu mama ei şi cu noul soţ al acesteia, George. Bunica locuieşte singură. Elsa merge la şcoală, dar nu se poate acomoda, din cauză că este un copil cu o inteligenţă peste medie, cu un deosebit simţ al umorului şi cu un aplomb care îi determină pe mulţi copii de vârsta ei să o considere ciudată şi o fac victimă a bullyingului la şcoală. Bunica a fost medic în zonele calamitate ale lumii, dând dovadă de spirit de sacrificiu, o inteligenţă tăioasă şi un nonconformism impus parcă de obtuzitatea celor din jur, a celor care trăiesc doar pentru sine şi care au rătăcit acel ceva adus din copilărie. Este considerată de ceilalţi excentrică. Pe urmă, încep poveştile. Pe care Bunica le conturează pentru Elsa, ca să o ajute să treacă mai uşor peste problemele cu care se confruntă şi care o pregătesc pentru cele în care va fi implicată în anii ce vor urma. Inventând o lume fantastică, „Tărâmul-Aproape-Treaz”, în care se intră din dulapul aflat în camera ei, şi o limbă secretă, bunica, de fapt, vindecă toate spaimele Elsei, o învaţă că să fii altfel nu este un defect, ci o calitate, şi îi face mai uşoară şi mai suportabilă intrarea în realitatea imediată, de care Elsa tinde a se distanţa. Cu o experienţă vastă în domeniu, pusă de-a lungul vieţii în faţa unor traume care depăşesc uneori limita suportabilităţii, Bunica intuieşte problemele Elsei. Şi, pentru ca fetiţa să nu se interiorizeze fără nicio posibilitate de evadare din sine, îi facilitează apropierea de oameni alături de care se va simţi apărată, oameni la fel de altfel ca ea, pe care bătrâna îi transformă în personaje ale „Tărâmului-Aproape-Treaz”. Vecinii. Fiecare cu povestea lui, mai mult sau mai puţin dureroasă. Menirea Elsei va fi de a-i ajuta să se regăsească, de a continua, de fapt, ceea ce a făcut excentrica ei bunică atunci când i-a reunit în acelaşi imobil. Şi Elsa învaţă că „a avea o bunică e ca şi cum ai avea o armată. E privilegiul suprem al oricărui nepot să ştie întotdeauna pe cineva de partea sa, indiferent de situaţie. Chiar şi când greşeşte. De fapt, mai ales atunci.” Moartea bunicii este dureros resimţită de fetiţă. Şi, pentru că „Bunica Elsei trăia într-un alt ritm decât restul lumii”, aceasta o pregăteşte din timp pe Elsa, atrăgând-o într-un joc ingenios. Lasă câte o scrisoare pentru fiecare locatar al imobilului, în care îşi cere iertare pentru anumite greşeli pe care le-a făcut, şi o însărcinează pe Elsa cu găsirea şi cu livrarea acestora, determinând-o să se implice în descoperirea unor ascunzători stranii, către care o conduc anumite indicii. Ajunge astfel să descopere că toţi oamenii din jurul ei au superputeri. Şi nu doar oamenii. „Superputerea morţii nu-i că-i face pe oameni să moară, ci că-i face pe cei rămaşi în viaţă să nu mai vrea să trăiască.” Dar învaţă să ierte. Pentru că ultima scrisoare a bunicii îi este adresată: „Iartă-mă că trebuie să mor.” Scris din perspectivă obiectivă, romanul are vocea Elsei. Abordează într-o manieră fascinantă, cu un amestec de umor de calitate şi seriozitate aflată la limita ei cea mai tăioasă, probleme cu care este imposibil să nu te fi întâlnit faţă în faţă, la un zâmbet sau la o lacrimă distanţă, sau pe lângă care să nu fi trecut fie şi pentru o clipă: relaţia părinte-copil, divorţul şi trauma resimţită de copii, conflictul dintre generaţii, bullyingul, trauma de a fi perceput ca fiind altfel decât ceilalţi, singurătatea în doi, efectele devastatoare ale minciunii atunci când este folosită pentru a salva aparenţele, condamnarea bătrânilor la singurătate şi uitare şi punerea acestora sub acuzaţia de inutilitate, alcoolismul ca refugiu, iubirea, importanţa conferită imaginii exterioare, superficialitatea, obiceiul de a-i judeca pe ceilalţi după aparenţe, dualitatea. Şi oferă inocenţa ca remediu. Dublată de o curiozitate care are ca efect o inteligenţă savuroasă. Romanul „Bunica mi-a zis să-ţi spun că-i pare rău”, scris de Fredrik Backman, este un „roman musai” pentru toţi cei care au superputerea de a-l parcurge cu sufletul. Şi de a accepta faptul că nici viaţa, nici oamenii, de fapt, nimic nu e niciodată doar în alb sau negru, ci în diferite nuanţe ale culorii pe care o are sufletul la intrarea sau la ieşirea dintr-o anume poveste. Recomand (de acelaşi autor): „Un bărbat pe nume Ove”, „Scandalul”, „Noi contra voastră”, „Oameni anxioşi”, „Britt-Marie a fost aici”, „Învingătorii”.
2 Comments
Catalina Dumbravanu
29/8/2019 20:03:01
Un autor pe care il consider o revelatie. Ador stilul lui. Din pacate, nu am citit aceasta carte. Am citit in schimb " Un barbat pe nume Ove", o carte extrem de sensibila si plina de umor. Daca si cartea propusa de tine, Mihaela, pentru lectura e la fel de ademenitoare , atunci e o experienra de lectura castigata.🙂
Reply
Mihaela Arhip
31/8/2019 17:00:52
Mulţumesc pentru vizită, Cătălina! Toate cele patru romane scrise de Fredrik Backman mi-au plăcut. Am ales să fac recenzie la acesta din cauza, sau datorită (depinde din ce unghi priveşti problema) faptului că povestea bunicii mele seamănă, pe alocuri, cu cea a bunicii din roman. Şi eu îl consider pe F. Backman o revelaţie, abia aştept volumele următoare.
Reply
Leave a Reply. |
Mihaela Arhip
|