Coco Chanel spunea că „eleganţa e atunci când interiorul este la fel de frumos ca exteriorul”. „Eleganţa nu este definită numai de ceea ce porţi. Este modul în care te comporţi, modul în care vorbeşti şi ceea ce citeşti”, spunea Carolina Herrera. Muriel Barbery defineşte eleganţa în aproximativ 360 de pagini, în „Eleganţa ariciului”, un roman captivant prin stil, prin rafinamentul cu care sunt regizate evenimentele, printr-un umor insolit, prin personaje care au efervescenţa şampaniei şi trăiesc, practic, într-un imobil, la nr. 7, rue de Grenelle, „o frumoasă casă boierească cu o curte şi o grădină interioare, împărţită în opt apartamente de mare lux, toate locuite, toate gigantice”, teoretic, fix pe graniţa unde se întrepătrund drama şi comedia umană, spaţiu încă nedefinit, care poartă de cele mai multe ori numele de „viaţă”. Două personaje se apropie de ceea ce se ascunde dincolo: una intenţionează să treacă fraudulos graniţa, cealaltă o trece în mod inconştient, dar firesc şi demn, parcă pentru a o convinge pe prima că merită să mai aştepte. Paloma Josse este „o fetiţă foarte excentrică”, „excepţional de inteligentă”, de 12 ani, care face eforturi pentru a masca acest fapt, ca să nu fie marginalizată de colegii de şcoală. „S-ar putea crede că a simula o inteligenţă normală [...] e floare la ureche. Ei bine, nu e deloc aşa!” Detestă „această falsă luciditate a a maturităţii” care îi determină pe adulţi să uite adevărul că „sunt ca toţi ceilalţi, nişte puşti care nu pricep ce li s-a întâmplat şi care se joacă de-a tipii duri când de fapt le vine să plângă.” Copil al unei familii înstărite, locuieşte în imobilul din rue de Grenelle, şi, aparent, are tot ceea ce îşi doreşte. În esenţă, suferă din cauza lipsei de comunicare cu părinţii, care suplinesc prezenţa fizică şi spirituală cu bunuri materiale, şi a căror superficialitate le trădează mediocritatea. Tatăl este „deputat, după ce a fost ministru şi va sfârşi, fără ndoială, la vârf”, mama „are un doctorat în litere”, dar ambii riscă să aibă ca destinaţie finală „bolul cu peştişori aurii”, metaforă inventată de Paloma pentru a defini ratarea celor care cred că aspiră la aştri, dar nu au avut forţa de a-şi împlini aspiraţiile. Decide să se sinucidă, pe 16 iunie, pentru a-şi salva familia de la ratare, de la o viaţă de peştişori aurii trăind doar pentru sine în bolul lor pe care îl cred mare cât un ocean, „fiindcă trăiesc în cei patru sute de metri pătraţi ai lor, ticsiţi cu mobile şi cu tablouri” şi nu îi interesează de ceilalţi, care „se îngrămădesc câte cincisprezece în două zeci de metri pătraţi.” Întrebarea care declanşează dorinţa de a se sinucide, „Când voi intra în cursa adulţilor, voi mai fi capabilă să fac faţă sentimentului de absurditate?” are un singur răspuns: „Nu cred.” De aceea, decide că, la sfârşitul anului şcolar, pe 16 iunie, când va împlini 13 ani, se va sinucide. Ştie că „adulţii au cu moartea o relaţie isterică, totul ia proporţii enorme, se face atâta caz, când e totuşi evenimentul cel mai banal din lume.” Până atunci, emite „cu regularitate o cugetare profundă” privind evenimentele care se succed în jurul ei şi speră că sensul vreunuia dintre aceste evenimente ar putea să o determine să se răzgândească. După un meci fabulos, se gândeşte că „am reuşit să descopăr în lume mişcări imobile; asta merită oare să continui? [...] nu, asta nu-i de ajuns.” Într-o întâmplare banală, petrecută pe casa scării, vede un tablou de Francis Bacon în mişcare, viu. „Bun, un Bacon pe viu, asta merită osteneala? Am decis că nu...” Descoperirea că „literatura va fi fiind un televizor la care ne uităm pentru a ne activa neuronii-oglindă şi a ne oferi cu minime cheltuieli fiorii acţiunii”, mai pe scurt, că „literatura va fi fiind un televizor care ne arată tot ce ratăm”, o face să creadă că lumea „ar fi putut fi perfecţiunea, dar e un dezastru. [...]Atunci vă întreb: de ce să rămâi în această lume?” Ajunge la concluzia că „A trăi, a muri: acestea nu-s decât consecinţe a ceea ce-ai construit.” Şi, dacă mereu „mâine sfârşeşte prin a deveni astăzi”, ce sens mai are să se răzgândească? Doar întâlnirea cu portăreasa imobilului, despre care intuieşte că este la fel ca ea, încercând să ascundă ceea ce este, pentru a fi acceptată în societate, o face să ezite o clipă şi să îşi trădeze hotărârea. Doamna Renée Michel, portăreasa imobilului din rue de Grenelle, este o femeie de 54 de ani, „văduvă, scundă, urâtă, dolofană”, fără studii, „întotdeauna săracă, discretă şi insignifiantă”, care trăieşte singură cu Léon, motanul ei, „rareori amabilă, deşi întotdeauna politicoasă”, care citeşte Tolstoi şi ascultă muzică clasică, însă ascunde cu abilitate acest fapt sub masca „marii iluzii universale potrivit căreia viaţa are un sens ce poate fi uşor descifrat.” Iar „portăresele sunt bătrâne, urâte şi acre”. Observă cu luciditate evenimentele care au loc în imobil, analizează urmele pe care acestea le lasă în timp, şi este fascinată de filmele regizorului japonez Yasujiro Ozu, citeşte Tolstoi şi ascultă Mozart, evocă întâmplări trecute din viaţa ei şi cu abilitate încearcă să ascundă această latură sensibilă şi educată, inteligenţa nativă şi cultura solidă şi rafinată, până în clipa în care intră în scenă Kakuro Ozu, noul proprietar al unuia dintre apartamentele din imobil. Kakuro Ozu intuieşte, la fel ca Paloma Josse, frumuseţea şi eleganţa portăresei Renée Michel, despre care Paloma spune că „are eleganța ariciului: pe dinafară e plină de țepi, o adevărată fortăreață, dar am senzația că pe dinăuntru este la fel de rafinată ca și aricii, care sunt niște făpturi în chip înșelător indolente, cumplit de singuratice și teribil de elegante.” Relaţia care se înfiripă între cei trei este definită de sinceritate şi încredere. Şi sacrificiu. Pentru că, în urma sacrificiului la care viaţa îi condamnă pe Renée Michel şi pe Kakuro Ozu, Paloma Josse descoperă că viaţa este „multă disperare, dar şi câteva momente de frumuseţe în care timpul nu mai este acelaşi. E ca şi cum notele muzicale ar face un fel de paranteze în timp, o suspensie, un altundeva chiar aici, un întotdeauna în niciodată.” Şi merită trăită. Merită, pentru ca să poţi urmări „de-acum înainte tot ce înseamnă întotdeauna în niciodată. Frumuseţea din această lume.” Roman savuros, nu tocmai facil de descifrat, fascinant tocmai prin acest fapt, „Eleganţa ariciului” de Muriel Barbery defineşte şi condamnă defectul definitoriu al omului modern: „Noi nu vedem niciodată mai departe de certitudinile noastre şi, mai grav, am renunţat la întâlnirea cu ceilalţi, nu facem decât să ne întâlnim pe noi înşine fără a ne recunoaşte în aceste oglinzi permanente.” Din clipa întoarcerii ultimei pagini şi până la trecerea graniţei fragile, voi implora soarta, la fel ca Paloma, „să-mi acorde şansa de a vedea mai departe de mine însămi şi de a întâlni pe cineva.” Recomand (de acelaşi autor): „O delicatesă”, „Viaţa elfilor”
0 Comments
Leave a Reply. |
Mihaela Arhip
|