Istoria nu este scrisă doar de învingători, este scrisă de supravieţuitori. Şi nu întotdeauna supravieţuitorii sunt învingători. Romanul „Aviatorul”, scris de Evgheni Vodolazkin este o tulburătoare mărturisire cerută personajului principal, tânărul Innokenti Platonov, de către Timpul care l-a învins. Şi de către propria conştiinţă, care nu-i permite, într-o situaţie limită, să dispară purtând povara unei greşeli. Sau a unei curiozităţi nesatisfăcute. Mărturisirea necesită pagini şi timp. Şi o profundă cunoaştere a sinelui. Povestea de suprafaţă este aparent simplă: Innokenti (o variantă a numelui latin „Innocentius”, derivat de la cuvântul „innocens”, care înseamnă „inocent”) Platonov, un tânăr de aproape 30 de ani, se trezeşte pe patul unui spital din Rusia anului 1999, şi devine conştient de faptul că suferă de o pierdere completă a memoriei. Treptat, subconştientul lui, ghidat de medicul Geiger, realizează un colaj de întâmplări, parfumuri, sunete şi emoţii care îi recompun viaţa. Fost student la Arte, secţia Pictură, tânărul s-a născut în anul 1900, este „de-o seamă cu secolul” şi a trăit în Sankt Petersburg, într-o casă „de pe Bolşoi Prospekt colţ cu Zverinskaia”, unde aveau, el şi mama sa, „o cameră într-o locuinţă supusă compactării.” Îndrăgostit de Anastasia (din grecescul „anástasi”, care înseamnă „înviere”), fata unui vecin, Serghei Nikiforovici Voronin, profesor la Academia Teologică, promite că o va proteja după ce tatăl ei este arestat de angajaţii G.P.U. (Direcţia Politică de Stat, organ pentru asigurarea securităţii statului), în urma unui denunţ făcut fără un motiv precis de un vecin, Nikolai Ivanovici Zareţki, un banal lucrător la o fabrică de mezeluri: „- Nu ştiu nici eu de ce l-am denunţat pe profesor. M-am dus aşa, cine ştie de ce, şi l-am denunţat.”
La scurt timp după această întâmplare, „s-a prăpădit Zareţki. A fost găsit cu ţeasta spartă, pe malul râului Jdanovka, nu departe de fabrica de mezeluri unde lucra.” Presupus vinovat, Innokenti este arestat şi trimis în lagărul cu destinaţie specială de la Solovki, unde îndură umilinţe aflate la limita (i)raţionalului. Acceptă să facă parte dintr-un experiment: „- Ai numai două căi - Muromţev a spus asta cu voce egală -, şi amândouă duc la moarte. / [...] - Toate căile duc la moarte./ - Dacă decizi să fii lazar, vei trăi două-trei luni cu tot confortul. După mine, e mai bine să mori în condiţii bune şi sătul. Dar alegerea îţi aparţine.” Şi alege să fie îngheţat în azot lichid. Dar este dezgheţat la finalul secolului în care s-a născut şi revede două dintre fiinţele care i-au marcat profund viaţa dinainte de criogenare: pe Anastasia, acum bătrână, bolnavă, pe care o iubise cu patimă, şi pe Voronin (de la cuvântul rusesc „vorona”, care înseamnă „cioară”), un cekist din lagăr, „un ticălos cum nu s-a mai pomenit”, pe care l-a dispreţuit cu aceeaşi intensitate cu care a iubit-o pe Anastasia. Se căsătoreşte cu Nastia, nepoata Anastasiei, pe care o identifică de la început cu iubita sa din tinereţe, fără să ascundă acest fapt: „- Vreau să fii ea.” Sarcina soţiei, prietenia medicului Geiger, reabilitarea politică şi morală, redescoperirea oraşului Sankt Petersburg sunt popasuri de sensibilitate într-o lume care nu mai pare caracterizată de empatie, răbdare şi iubire. Dar starea lui începe să se deterioreze şi plăteşte tribut pentru anii pe care nu i-a trăit la timp. Povestea din adâncul celei aparent simple este de o profunzime aproape înspăimântătoare. Îndemnat de medicul său să ţină un Jurnal al amintirilor care îi revin treptat şi într-o dezordine aparentă, Innokenti reuşeşte să rescrie istoria începutului de secol, o istorie a lucrurilor mărunte, care privesc pe fiecare în parte şi care s-ar pierde dacă nu ar fi scrise: „Există ceva care rămâne dincolo de limita cuvintelor şi a culorilor. Tu ştii că există, dar nu poţi accede la acel ceva - acolo e abisul.” Timpul este tema romanului, un Timp circular, în care nu există trecut şi viitor, există doar prezentul continuu, în care trecutul este rememorat şi viitorul este construit, prin intermediul gândurilor şi al cuvintelor. De aceea, evocările par să aparţină prezentului care este considerat singurul element relevant în viețile oamenilor. Trecutul este referit doar prin prisma realizărilor care au efect în prezent. Tot de aceea, viitorul pare să aparţină prezentului, fiind referit doar în măsura în care activitățile prezentului determină un anumit viitor. Trecerile de la trecut, la prezent, și de la prezent, la viitor, au loc prin transformarea diferitelor momente prezente, aici-acum, în alte momente prezente, viitoare. Trăirile tânărului Innokenti Platonov sunt rememorate, prefigurate şi raportate la prezentul în care le recuperează. Oameni, locuri, întâmplări sunt toate creionate, nu prin prisma marilor evenimente istorice care au marcat începutul de secol, ci prin filtrul sensibilităţii tânărului student la Arte, care vrea să lase lumii o istorie proprie şi o lecţie de viaţă: un amănunt aparent nesemnificativ din copilărie poate să influenţeze destinul unui om, peste timp. Şi nimeni nu poate interveni cu nimic în declinul prefigurat de întâmplările mărunte care conturează o viaţă de om. Nici măcar cel care o trăieşte. Să fie rememorarea istoriei personale/scrisul, în general, o metodă de a înşela moartea, de a alunga teama de dispariţie? Sau un mijloc de a te regăsi, de a te cunoaşte în profunzime, sincer şi fără falsă pudoare? „De fapt, uite-l, Raiul. În casă dorm mama, tata și bunica. Ne iubim unii pe alții, ne e bine împreună, e tihnă. Nu e nevoie decât ca timpul să înceteze că se miște, să nu tulbure binele care s-a instaurat. Nu vreau evenimente noi, las' să existe ceea ce este deja, ce, e puțin? Pentru că dacă totul o să continue, oamenii dragi mie o să moară. Cei care dorm liniștiți în casă o să moară. Ei nu știu că fericirea noastră e suspendată deasupra unei prăpăstii îngrozitoare. O să se trezească, o să trăiască evenimentele care le sunt sortite - și sfârșitul. Că doar se știe care e direcția. Și pe mine mă așteaptă asta.” Lumea pe care o descoperă Innokenti Platonov după ce este readus la viaţă diferă de cea de la începutul veacului, nu prin chipuri, gusturi, imagini sau parfumuri, ci prin lipsa de profunzime. Este o lume pragmatică, superficială, în goană după senzaţional, oportunistă şi profund dezinteresată de celălalt care merge sau zboară sau cade alături. Trei secvenţe ample şi alte câteva, fragile: „Nevinovat te poate declara numai Dumnezeu. Iar ceea ce face statul nu e chiar aşa de important”, oferă pe parcursul romanului chei pentru descifrarea misterului care bântuie în jurul morţii lui Nikolai Ivanovici Zareţki. Secvenţa de început, când Innokenti se trezeşte în spital: „un scandal - urât, epuizant. N-am nicio idee unde s-a petrecut. [...] unui om i se dă în cap cu o bucată de salam, şi omul se rostogoleşte la vale, se rostogoleşte şi nu poate să se oprească...” Secvenţa din cimitir, întâlnirea dintre Geiger şi Innokenti, care îşi vizitează, acasă sau la cimitir, pe cei care i-au fost contemporani în tinereţe: „Avea în mâini ceva înfăşurat într-un ziar. [...] După ce l-am salutat, l-am întrebat pe Innokenti ce se poate duce la cimitir într-un sul. Innokenti s-a înroşit. A mormăit ceva nedesluşit. [...] – Poţi să ascunzi orice... Am zâmbit./- Nu am nevoie să ascund nimic. Innokenti a desfăcut ziarul. În el era statueta lui Themis, Ia te uită! Ce să facă cu ea, mă întreb, la cimitir? Ce dreptate restabileşte el aici?” Secvenţele simetrice de la începutul şi din finalul romanului: „Pe dulap e o statuetă a lui Themis, îi fusese dăruită tatei în ziua când a absolvit facultatea. [...] Îmi plăcea totul la Themis, mai puţin balanţa: nu se legăna. Până pe la şapte ani am răbdat, dar pe urmă am încercat să fac balanţa să se mişte, şi am perseverat, am dat în ea cu ciocanul. Eram convins că trebuie să se legene, mă gândeam că o înţepenise ceva. Balanţa, bineînţeles, s-a rupt.” Simbolic, braţul rupt al balanţei dreptăţii conduce la abateri etice grave. „Atunci când i-am rupt balanţa, nu ştiam încă ce unealtă îmi pregăteam. Dar, după cum se vede, zburdălnicia mea de copil a fost parte a dramei care avea să se desfăşoare după nişte ani pe malul Jdanovkăi. Vreau să spun că nu există întâmplări importante şi neimportante, şi că totul este important, şi că totul intră în operă - fie bun, fie rău.” Trăindu-şi viaţa, la umbra liberului arbitru, Omul este creatorul propriei opere. De ce „Aviatorul”? Epicentrul destinului cutremurător al lui Innokenti Platonov este amintirea despre un miting aviatic de la aerodromul Komendantski. Aviatorul Frolov face „o demonstraţie cu figuri de înaltă acrobaţie”, după care „aripa dreaptă s-a frânt, ca a unei păsări, şi aparatul, rotindu-se în jurul axei sale, s-a năpustit în jos.” Imaginea aviatorului încercând să redreseze avionul îl marchează profund pe Innochenti, copil pe atunci, nu atât prin tragismul ei, cât mai ales prin capacitatea de a se petrece aproape insesizabil, aproape banal: „Mă pregăteam să prind cumplita clipă a trecere vieţii în moarte, dar, bineînţeles, nu am prins nimic.” Personajul este Aviator peste un Timp pe care nu l-a atins decât cu imaginaţia. Şi frustrarea de a nu fi prins clipa de trecere a vieţii în moarte îl determină să încerce experienţe care să îi ofere un răspuns. De fapt, el nu scrie în Jurnal pentru ceilalţi, ci pentru sine. Innokenti nu pare atât de inocent cum este perceput la o primă lectură, mai ales prin prisma mărturisirii din finalul romanului, care este mai aproape de spovedanie decât de o simplă mărturisire. Odată cu ea, se restabileşte dreptatea. Themis îşi recapătă balanţa şi veghează ca Timpul să rămână fixat în copilărie, în clipa asfinţitului, înainte de somn, când bunica citeşte „Robinson Crusoe”. Adică în clipa fericirii. Pentru că aşa se face dreptate Omului şi Timpului: încremenindu-i într-o clipă a fericirii absolute. Înainte ca un amănunt banal să declanşeze importante întâmplări viitoare. Romanul „Aviatorul”, scris de Evgheni Vodolazkin, o metaforă de la prima până la ultima pagină, este cu atât mai tulburător, cu cât poate fi interpretat diferit de către fiecare cititor, în funcţie de propriile experienţe. Recomand (de acelaşi autor): „Laur”, „Soloviov şi Larionov”, „Brisbane”, „Istoria insulei”.
0 Comments
Leave a Reply. |
Mihaela Arhip
|