Un suvenir primit de la oameni dragi, un handmade în delftblue, mi-a purtat gândul prin Delft, un oraş din Olanda, celebru pentru centrul tipic olandez, dar mai ales pentru ceramica albastră de Delft. Prin 1654, aici şi-a deschis sediul Compania Olandeză a Indiilor de Est, deţinând monopolul comerţului dintre Asia şi Provinciile Unite, comerţ care stă la originea ceramicii de Delft, inspirată de porţelanurile chinezeşti. Trecerea de la „flori, păuni, dragoni, arbori ornamentali şi figuri chinezeşti în veşminte lungi”, la „mori şi alte scene olandeze”, „ziduri şi porţi din diferite oraşe”, „peisaje din oraşe, peisaje cu poldere şi corăbii pe mare” reprezintă o treaptă în evoluţia ceramicii olandeze şi este surprinsă în romanul „Albastrul din miez de noapte”, scris de Simone van der Vlugt. Plasat în anul 1654, în Olanda secolului XVII, romanul conturează portretul unei epoci de înflorire a atelierelor de ceramică din Delft, pe fundalul căreia îşi perfecţionează arta de a-şi picta destinul în albastru Catrijn Barentsdochter, o tânără văduvă din satul De Rijp.
Aparent la fel de fragilă ca porţelanul chinezesc, în esenţă, este rezistentă ca faianţa, ceramică de Delft, a cărei ardere devine „din ce în ce mai rafinată” şi care, pentru a se obţine după pictare „albastrul strălucitor” care-i conferă unicitate, trebuie arsă de două ori. Cele două arderi intense la care este supusă Catrijn îşi împlinesc menirea de a-i contura destinul. Plecată din satul natal, văduvă doar după un an de la căsătoria cu Govert, un bărbat mult mai matur decât ea, Catrijn ajunge la Amsterdam, menajeră în casa familiei Van Nulandt. Mereu visase să plece din De Rijp, intuind că talentul ei la pictură are nevoie de lumea largă. Îşi doreşte să conducă o afacere proprie: „De pildă, m-aş putea apuca să pictez ceramică. E un vis pe care l-am avut dintotdeauna.” Aici, în casa Van Nulandt, face cunoştinţă cu porţelanul chinezesc, „două vaze albe cu albastru, strălucitoare”, foarte preţioase şi extrem de fragile. O urmăreşte însă un secret şi, pentru a-l uita, ziua munceşte, dar, după lăsarea întunericului, somnul îi este tulburat de coşmaruri şi „doar albastrul adânc al nopţii” o linişteşte: „Noaptea mă chinuieşte un vis care se tot repetă de săptămâni întregi. Stau aplecată peste Govert cu o pernă în mâini. El doarme cu gura deschisă, duhnind a băutură. Număr până la trei şi îi apăs cu putere perna pe faţă. El se trezeşte, se mişcă, însă e prea beat ca să înţeleagă ce se întâmplă. Când îşi dă seama, lipsa aerului l-a secătuit de vlagă. Îi ţin perna pe faţă până rămâne nemişcat. Abia când sunt sigură că nu mai trăieşte, o ridic. Cu răsuflarea tăiată, mă uit la el şi încep să ţip când văd aţintită spre mine privirea îngheţată a ochilor lui morţi.” Acasă, în De Rijp, când nu putea dormi, privea cerul înstelat întrebându-se „... ce e acolo sus, Raiul? Ce trebuie să faci sau să nu faci ca să ajungi acolo? Şi cât de repede ajungi în Iad?” Îşi apără foarte bine secretul, până în clipa în care se întâlneşte cu Jacob, fostul ei argat din De Rijp, şi acesta o şantajează, mărturisindu-i că a fost martor păcatului care i-ar putea aduce condamnarea la spânzurătoare. Îi cumpără tăcerea, dar va fi mereu urmărită de ameninţarea bărbatului, de umbra lui, de el. Idila cu Mattias, fratele lui Van Nulandt, este şi ea ameninţată şi ea decide că trebuie să plece cât mai departe de Amsterdam: „Unele hotărâri le iei cu inima, altele cu capul.” O întâmplare o ajută să iasă din impas şi ajunge la Delft, la cel de-al treilea frate Van Nulandt, Evert, care are un atelier de ceramică. Recomandarea de la Adriaen Van Nulandt, asemănarea cu fosta soţie a lui Evert, dar şi talentul ei, trădat de o pictură în albastru de cobalt, îl determină pe Evert să o angajeze ca pictor de ceramică. Şi atelierul prosperă. Într-un impas intră însă idila cu Mattias, care nu poate renunţa la drumurile lui: „- Aş prefera să rămân aici, dar nu se poate. Plec în călătoria asta şi pentru tine, astfel încât să îţi pot oferi ceva. Aşteaptă-mă. Mă vei aştepta?/- [...] Fii sincer şi recunoaşte că pleci pentru că asta îţi doreşti. Nu ţi-o iau în nume de rău, te înţeleg. De ce să te legi când lumea te cheamă? Poate că şi eu aş fi făcut acelaşi lucru dacă aş fi fost bărbat. Dar nu sunt, iar pentru femei lumea arată altfel. [...] Nu-mi îngădui să irosesc cei mai buni ani. Deci nu pot să-ţi promit că te voi aştepta, Mattias. E foarte posibil ca imediat după ce te vei fi întors, să te atragă altă aventură. E mai bine pentru amândoi să ne oprim aici.” Cu Evert, Catrijn se va căsători, după primul foc în care se căleşte, rănită grav fiind în timpul exploziei pulberăriei din Delft. Al doilea foc va fi aprins de ciuma care o alungă în satul natal, pentru a-şi proteja sarcina. În locul ei, vor fi sacrificaţi cei dragi. Albastrul din miez de noapte nu este culoarea unică a ceramicii din Delft, aşa cum eşti tentat să crezi pe parcursul romanului, este doar un amestec de vopsele folosit pentru disimularea unei crime: moartea stranie a lui Evert. Moarte care o propulsează pe Catrijn în fruntea afacerii cu ceramică de Delft, în ciudat faptului că, deşi Olanda era pe atunci o țară aflată în Epoca de Aur, perioadă cu o dezvoltare economică și artistică fără precedent, femeile erau tratate ca cetățeni de importanţă secundară. Nici nu se punea problema ca femeile să conducă afaceri, fiindcă, chiar dacă aveau dreptul s-o facă, moştenind afacerea unui soţ care decedase, nu aveau niciun cuvânt în fața legii. Acceptarea plecărilor şi întoarcerilor repetate ale lui Mattias trădează maturizarea eroinei, care, în esenţă, nu se deosebeşte prea mult de acesta, definită şi ea de dorul drumurilor şi depărtărilor care i-ar putea aduce cunoaştere, împlinire, tihnă. Un dor nedefinit. Considerat „fenomen editorial comparat cu” romanul lui de Tracy Chevalier, „Fata cu cercel de perlă” (am ajuns, pe rând, să caut (?), să detest (!), să ignor (?!) acest tip de afirmaţie, folosită în exces şi exclusiv în scop publicitar), romanul „Albastrul din miez de noapte”, scris de Simone van der Vlugt, spune o poveste frumoasă, dar arta narativă nu are nici profunzimea, nici subtilitatea scriiturii lui Tracy Chevalier, dialogurile sunt superficiale, pe alocuri nepotrivite cu obiceiurile şi ideile care definesc epoca în care se petrece acţiunea, fiind lipsite de consistenţă şi fără a-şi împlini menirea de a susţine evoluţia acţiunii şi de a caracteriza personajele. La fel de lipsite de profunzime sunt personajele. Nu cred că poate fi considerată ca făcând parte din categoria ficţiune istorică doar pentru includerea între personaje a celebrilor Johannes Vermeer şi Rembrandt van Rijn, nici fidel, nici profund conturaţi, sau pentru referirea la explozia pulberăriei din Delft, în timpul căreia a murit Carel Fabritius, ucenic al lui Rembrandt. Dar este o poveste frumoasă, relatată din perspectivă subiectivă, de către un personaj feminin controversat, care ilustrează statutul femeii ca artist în Olanda secolului XVII. Femeie definită de speranţă, dominată de dorinţa de a supravieţui cu orice preţ într-o lume a bărbaţilor, supusă unui destin implacabil, redusă la fragilitatea unei ceramici în bluedelft, dar căreia i se ignoră puterea de a rezista în timp. Cu orice preţ.
0 Comments
Leave a Reply. |
Mihaela Arhip
|