Deşi titlul sugerează plasarea în plan secund a personajului feminin, romanul „Hemingway şi cu mine”, scris de Paula McLain, poate fi considerat un roman-portret, realizat cu aproape fidelitate, al „uneia dintre cele mai interesante figuri din peisajul jurnalistic şi literar american al secolului XX”, Martha Gellhorn, a cărei existenţă este surprinsă în perioada iulie 1936 - mai 1945. În centrul acestei perioade arde, ca un miez fierbinte, mistuitoare şi capricioasă, căsătoria celebrei corespondente de război cu scriitorul Ernest Hemingway (1940 - 1945). Cu toate că declară în repetate rânduri: „Nu-mi doresc să devin nota de subsol a vieții altcuiva”, Martha Gellhorn se ia „la întrecere cu umbrele” şi se căsătoreşte cu celebrul romancier american, pe care îl iubeşte mai mult decât pe sine, dar nu mai mult decât experienţa scrisului. Şi scrisul o salvează: „Ceva lipsea din viaţa mea - din mine - şi mi se părea că scrisul ar putea umple sau repara acest gol sau m-ar putea vindeca pe mine de mine.”
Biografia scrisă de Caroline Moorehead, care a cunoscut-o personal pe Martha, „Gellhorn: A Twentieth-Century Life”, este fascinantă şi o defineşte ca fiind o femeie puternică, de o frumuseţe stranie, rebelă, capabilă să îşi strige şi să îşi împlinească visul într-o lume dominată de bărbaţi, talentată, conştientă de propria valoare, extrem de dinamică, o luptătoare. Romanul Paulei McLain, scris din perspectivă subiectivă, reconstituie ficţional un fragment dintr-o viaţă aflată, la propriu şi la figurat, într-o continuă iubire, într-un continuu război. Căutând cândva informaţii despre relaţia Marthei Gellhorn cu Ernest Hemingway, m-a surprins afirmaţia lui Stelian Tănase: „Hemingway e genul de scriitor a cărui biografie plină de evenimente, prea mediatizată, îi depăşeşte opera.”, fiindcă întrupa un gând care mocnea în mine după ce am citit ceea ce s-a scris despre marele romancier, aflată încă sub fascinaţia a ceea ce a scris acesta. Se pare, însă, că Ernest Hemingway nu a reuşit niciodată să aibă o relaţie convenţională şi civilizată cu o femeie, cel puţin pentru o perioadă mai mare de timp, dacă aceasta nu făcea dovada unui servilism total, recunoscându-se umbră a umbrei lui. De aceea pare stranie relaţia lui cu o femeie voluntară, care împărtăşeşte aceleaşi idealuri, scriitoare şi, mai presus de toate, iubind libertatea de a fi ceea ce îi este menit să fie. După moartea tatălui, ale cărui cuvinte o vor urmări toată viaţa: „- Te temi, pur şi simplu, să fii singură. [...] Trebuie să înveţi să trăieşti cu tine, nu cu alţii [...]”, „- Faci colecţie de oameni, fiindcă ai nevoie de părerea lor despre tine”, Martha Gellhorn va încerca mereu să se regăsească, să se definească şi să lupte pentru ceea ce vrea să fie. Întâlnirea cu Ernest Hemingway, „într-o tavernă joasă şi văruită în alb” din Key West, este la fel de neconvenţională cum va fi întregul parcurs al relaţiei care îi va urma: „... un tip cu păr grizonat din celălalt capăt al barului ne tot studia. [...] Dar el nu părea să fie interesat de mine mai mult decât la modul politicos şi, oricum, încetasem să mă mai gândesc la mine din clipa în care îl recunoscusem.” Pregătind gheaţa pentru băuturi, barmanul îi întreabă, pe Martha, pe fratele şi pe mama ei, de unde sunt: „- Din St. Louis, a zis mama mândră./Asta a avut efect. El s-a ridicat în picioare, la capătul barului, şi a venit la noi./- Două dintre nevestele mele au mers la şcoală în St. Louis, i-a zis mamei, pe un ton amical. Mi-a plăcut mereu oraşul ăla.” A urmat „un tur privat al Key West, cu Ernest Hemingway” şi o relaţie a cărei poveste a intrat în istorie. Şi a scris istorie, din clipa în care „Spusesem DA. Iar pentru DA trebuia mereu să plăteşti.” Conştientă prea târziu de acest fapt, Martha încearcă să construiască o relaţie pe care Ernest o dărâma periodic, cu egoism şi nepăsare, obişnuit să fie în centrul atenţiei tuturor: al presei, al criticilor, al corespondenţilor de război, al familiei, al cunoscuţilor. După stabilirea în Cuba, la Finca Vigia, unde se refugiază ca să scrie şi ca să construiască un loc doar pentru ea şi Hemingway, crede că reuşit să se regăsească: „Nu-mi stătea deloc în fire, Ernest avea dreptate, să-mi pese de un loc – de o adresă, de un petic de pământ. Dar totul se schimbase în mine [...] Şi astfel a început anotimpul celor doi scriitori scriind sub acelaşi acoperiş.” Anotimp capricios, traversat de furtuni, marcat de egoismul marelui romancier şi de sacrificiile Marthei, care nu-şi poate trăda menirea, de plecări şi întoarceri, de succesul romanului lui Hemingway - „Pentru cine bat clopotele”, de cronicile controversate pentru romanul Marthei - „Câmpul rănit”, şi iarăşi de plecări, de întoarceri. Până când a venit un alt anotimp: „... ce anotimp era acesta, dacă nu unul al năruirii? Al înfrângerii absolute?” Fost corespondent pentru Collier’s Weekly, în Spania, Germania, Cehoslovacia, Finlanda, Hong Kong, Burma și Singapore, în 1944, Martha Gellhorn solicită şi primeşte o acreditare pentru relatarea debarcării din Normandia. Ernest, nemulțumit de faptul că Martha călătorea mult și îl neglija, refuzând să fie modelată de egocentrismul lui: „- Cândva aveam şi eu o nevastă, a tunat. M-am însurat c-o femeie şi-acum se pare că-s blocat cu alta.”, i-a cerut săptămânalului să-i cedeze lui acreditarea soției: „- O să scrie Ernest pentru noi. A sunat ieri. Am crezut că ştii./- Cum?/Eram atât de surprinsă, încât pentru o clipă nici n-am putut vorbi. [...]/- Douăzeci şi şase de articole, Charles. Aţi publicat douăzeci şi şase de articole de-ale mele de când am mers prima oară în Spania, şi-acum vă lepădaţi de mine pentru soţul meu?” Asta n-a oprit-o pe Gellhorn, care s-a îmbarcat clandestin pe un vas al Crucii Roșii și a ajuns cu bine la destinație unde a participat activ la debarcare. Dar Hemingway nu-i va ierta niciodată încercarea de a accede la un statut despre care el credea că este destinat doar bărbaţilor, doar lui. Reproşul ei: „- Ai fi putut să mergi la oricare revistă din lume, la absolut oricare, dar tu te-ai dus la a mea. Nu ştiam că eşti capabil de-atâta cruzime.” îl determină să denatureze situaţia, prezentând-o în favoarea lui şi încercând, ca de obicei, să o determine să se simtă vinovată : „- Tu m-ai tot presat să mă duc. De-un an mă presezi întruna. Doar tu eşti de vină dacă până la urmă m-am prins unde baţi.” Şi totul dispare, sub paşii altei femei, o tânără jurnalistă, care „avea să treacă dintr-o cameră în alta ştergându-mă şi n-avea să se oprească până când din mine nu mai rămânea nicio urmă, nicio dâră, nicăieri, nicăieri.” Rămâne însă determinarea de a împlini un destin în care crede şi un nume: „Gellhorn. Atât mai aveam acum. Foarte bine, primesc.” Replica finală sugerează dispreţul faţă de cei care o apreciau şi o recunoşteau doar pentru că era soţia celebrului Ernest Hemingway, al cărui nume l-a purtat timp de aproape 5 ani. Finalul călătoriei Marthei Gellhorn prin viaţa lui Ernest Hemingway este marcată de trimiterea la romanul de succes al acestuia – „Pentru cine bat clopotele”: „Era ziua Victoriei în Europa şi în toate bisericile băteau clopotele.” Echilibrul spiritual al Marthei este astfel sugerat prin contrastul dintre tema romanului de succes al lui Ernest Hemingway, care descrie brutalitatea Războiului Civil din Spania şi pacea pe care o anunţă clopotele din bisericile Parisului. Ficţiune istorică fascinantă, romanul „Hemingway şi cu mine”, scris de Paula McLain, rămâne, totuşi, o poveste care, deşi frumos construită, bine documentată, reconturând un spaţiu şi un timp credibile şi două personalităţi marcante ale secolului XX, surprinzând prin abundenţa unor detalii inedite şi prin fina analiză psihologică a personajului feminin, este relatat de o voce care trimite în linia întâi, în faţa publicului cititor, o femeie mai mult fragilă decât puternică. O poveste care se subordonează pe alocuri comercialului, în numele căruia face mici compromisuri. Recomand (de acelaşi autor): „Soţia din Paris”, „Zbor în jurul soarelui”, „Când stelele se întunecă”.
0 Comments
Leave a Reply. |
Mihaela Arhip
|