Când aud pe cineva rostind cuvântul „timp”, conturez involuntar în minte o clepsidră în care nisipul se scurge ireversibil. Partea de sus, care măsoară începutul, se goleşte treptat, partea de jos, care măsoară sfârşitul, se umple şi aşa va rămâne pentru veşnicie. Plină. Şi mi se pare nedrept. În „Femeia nisipurilor”, Kobo Abe reface metaforic drumul nisipului din partea de jos a clepsidrei, către partea de sus. Personajul este obligat să lupte împotriva acestui dat, trebuie să reumple partea de sus a clepsidrei simbolice în care este captiv, se împotriveşte, fiind condiţionat de limite (auto)impuse, se revoltă, considerând lupta inegală şi inutilă, este înfrânt şi se resemnează, din cauză că, dacă încetează lupta, căderea nisipului poate să devină din ce în ce mai primejdioasă şi îl va îngropa de viu. Îl va strivi Timpul. Niki Jumpei, un profesor, entomolog amator, este fascinat de comportamentul aparent straniu al unor insecte, coleopterele, al căror „fel curios de zbor este o viclenie cu care ele ademenesc animalele mici să se îndepărteze de cuiburile lor. Prăzi ca şoarecii şi şopârlele sunt ademenite astfel să iasă, fără voia lor; rătăcesc apoi prin pustiu şi mor de foame şi de oboseală. În felul acesta stârvurile lor devin hrana coleopterelor.” Este, de asemenea, fascinat de mediul în care trăiesc aceste insecte, nisipul. Pe care îl defineşte aproape obsesiv: „NISIPUL este format din stânci fărâmiţate. Uneori conţine rocă magnetică, cositor şi, mai rar, praf de aur. Diametrul granulelor: 2-1/16 mm.” Îl consideră arid şi neprimitor pentru orice vietate, în veşnică mişcare din cauza vânturilor şi a curenţilor de apă care străbat pământul: „Cât timp bat vânturile, curg râurile şi se agită mările, nisipul se va naşte, bob cu bob, din pământ şi se va vârî peste tot, ca o fiinţă vie.” Dar îl consideră oarecum superior oamenilor, care au „un fel trist [...] de a se ţine strâns legaţi unii de alţii ani de-a rândul.” Nisipul e liber să măsoare Timpul, oamenii sunt captivi în Timp. Şi în nisip. Plecat să cerceteze îndeaproape mediul de viaţă al insectelor deşertului, descoperă un sat straniu. Trecerea se face aproape insesizabil: „Drumul urca din ce în ce mai pieziş. Treptat se făcu mai nisipos, iar la urmă ajunse nisip curat.” Când intră în miezul dunelor, descoperă o văgăună adâncă. „Largă de vreo douăzeci de metri, cavitatea forma un oval neregulat. Panta din depărtare părea relativ blândă, în timp ce aceea de lângă el era aproape verticală. Se întindea la picioarele lui într-o curbă netedă, ca buza unui vas de porţelan gros. [...] În întunericul din fundul văgăunii se zărea o căsuţă cufundată în tăcere. Într-o parte, creasta acoperişului avea un capăt îngropat pieziş în peretele de nisip.” Cu timpul, avea să afle că sunt mult mai multe astfel de cavităţi stranii, în care îşi duc traiul unii săteni, captivi, obligaţi de alţi săteni să curăţe nisipul care alunecă mereu peste casele vechi, să umple cu el bidoane pe care cei de sus le trag cu frânghii, şi să trăiască doar cu ceea ce li se oferă. Cere găzduire unui Bătrân, care se apropie pe furiş de el: „Mi-ar face o deosebită plăcere să stau într-o casă ţărănească...”. Probabil expresia „Ai grijă ce-ţi doreşti, că s-ar putea să se împlinească” este răspândită în toate culturile. Bătrânul îl conduce spre una dintre văgăunile de pe creasta dunelor din capătul satului şi îl lasă să coboare pe o scară de frânghie care „atârna nesigură şi dacă-ţi pierdeai echilibrul, era în stare să se încurce de tot.” În fundul văgăunii, îl întâmpină bucuroasă o Femeie de vreo 30 de ani, care „avea un anume farmec”, dar casa în care este primit e şubredă, „pereţii se cojeau, în locul uşilor glisante atârnau rogojini, bârnele erau îndoite, ferestrele fuseseră înlocuite cu scânduri, rogojinile de pai erau aproape putrezite şi, când călcai pe ele, făceau un zgomot de burete ud.” Dar ceea ce îl surprinde mai mult este răspunsul Femeii, atunci când îi spune că ar vrea să facă o baie: „- Îmi pare foarte rău, dar n-ai putea să o amâni până poimâine?/ - Până poimâine? Păi, n-am să mai fiu aici poimâine. Femeia întoarse capul cu un aer preocupat.” Noaptea, ceea ce se petrece pare desprins dintr-un film suprarealist. Li se aduce o lopată şi bidoane „pentru celălalt” şi Femeia, foarte puţin stânjenită, se ridică şi începe să umple cu nisip bidoane pe care cei de pe buza văgăunii le ridică încet, cu frânghiile. Bărbatul are „neplăcuta senzaţie că se ţese ceva pe ascuns”, dar decide să o ajute pe Femeie, considerând că prin acest efort i-ar răsplăti ospitalitatea. Cu timpul, însă, descoperă că este ţinut captiv în acea „fortăreaţă naturală” şi înţelege rostul acelui „poimâine” al Femeii, oarecum părtaşă la nedreptatea care i s-a făcut lui, dar şi ea captivă din momentul în care Bărbatul a ajuns la ea. Încearcă să comunice cu sătenii, încearcă de nenumărate ori să se salveze, plănuindu-şi cu minuţiozitate evadarea, dar îşi pierde treptat identitatea, în văgăună fiind condamnaţi să trăiască doar un Bărbat şi Femeia. Se revoltă, dar îşi dă seama că refuzul de a strânge nisipul îi condamnă la moarte, sătenii refuzând, la rândul lor, să le mai coboare apa şi hrana. Află de la Femeie despre cei care au mai fost prinşi în capcana nisipului, transformaţi în sclavi ai sătenilor de pe creasta văgăunii, despre soarta celorlalţi săteni, şi ei sclavi ai nisipului, despre evadări imposibile: „- Îmi pare rău. Dar ăsta-i adevărul - n-a mai ieşit nimeni de-aici până acum./ [...] - E-n ordine. Eu o să fiu primul care o să scap!” Şi scapă, într-adevăr, dar nu reuşeşte să se salveze. Necunoscând drumurile înşelătoare ale satului, nici împrejurimile, din cauză că a fost atent la insectele pe care le căuta, atunci când venise, Bărbatul nimereşte în capcana nisipurilor mişcătoare şi este salvat de săteni: „Sub braţe i-au trecut o funie şi l-au coborât din nou în văgăună, ca pe un pachet. Nimeni nu scotea o vorbă. Era ca la o înmormântare.” Resemnarea vine odată cu acceptarea rostului muncii de a salva de nisip partea de jos a clepsidrei în care este captiv. Femeia este şi ea acceptată, odată cu menirea ei şi descoperirea unui mijloc de evadare nu mai este o prioritate. Prioritară devine descoperirea unui mijloc de a descoperi cum să strângă apă din nisip, ca să nu mai depindă de bunăvoinţa stăpânilor săi. Posibila naştere a unui copil îi convinge pe săteni că Bărbatul nu va mai încerca niciodată să evadeze, va avea pentru cine să lupte. Sângerând, Femeia este dusă la medic, iar Bărbatul rămâne singur. Şi i se coboară scara de frânghie. Dar el este îngenuncheat. De Femeie, de Nisip, de Aparatul de radio care îi oferă iluzia apropierii de lume. „Întinse mâna şovăind şi o atinse cu vârful degetelor. Asigurându-se că nu era o închipuire, începu să urce încet. Cerul era de un galben murdar. [...] Se-ntoarse.[...] Nu trebuia să se grăbească să evadeze. Avea acum în mână biletul dus-întors, pe care ora plecării şi locul unde pleca erau lăsate în alb. Le putea completa când voia. [...] Putea să amâne evadarea pe altă dată...” Sătenii îi devin apropiaţi, atât de apropiaţi, încât pare să uite că ei l-au prins în capcană, ajunge să ştie că l-au ajutat salvându-l de la moarte, de la singurătate. Plănuieşte chiar să le vorbească despre „capcana de apă” pe care a inventat-o, ca să nu mai aibă nevoie de apa trimisă de ei. Îşi acceptă soarta, ajungând să creadă că aşa trebuie să fie, că este un dat care nu poate fi schimbat, împotriva căruia nu poţi şi nu trebuie să lupţi. Acum este cu adevărat unul dintre ei. Romanul „Femeia nisipurilor”, scris de Kobo Abe, este considerat una dintre cele mai valoroase opere postbelice japoneze, o alegorie a acceptării destinului doar după traversarea unor situaţii-limită. Este ţesut dintr-o sumă de metafore, care, ca nişte râuri, se adună în fluviul imens al naraţiunii către un final tulburător. Este o fascinantă definiţie a vieţii. La un moment dat, pusă să aleagă între un aparat de radio şi o oglindă, atunci când a strâns destui bani, Femeia alege aparatul de radio, care îi oferă iluzia apropierii de lumea din afară. Cum ar fi fost dacă alegea oglinda? Care i-ar fi oferit certitudinea apropierii de sine... Omul cade în clepsidră odată cu nisipul şi, ajuns în partea de jos a acesteia, nu mai poate evada, fiind condiţionat de ideea că acolo îi este locul. Treptat uită partea de sus, vede doar nisipul care cade şi care îl ameninţă. Învaţă că este bine să îl strângă şi să scape de el, ajutat de cei care încă sunt în partea de sus. Dar nu va învăţa niciodată să întoarcă clepsidra. Poate, din cauză că nu a fost atent la drumul parcurs până la inevitabila cădere, urmărind până atunci, până acolo, doar aspecte superficiale, mărunte. Coleoptere viclene care ademenesc... Recomand (de acelaşi autor): „Harta arsă”, „Chip străin”, „Bărbatul-cutie”, „Fiarele se întorc acasă”.
0 Comments
Leave a Reply. |
Mihaela Arhip
|