Orice s-ar spune, pisicile sunt animale controversate: pentru unii, sunt tovarăşi fideli, sunt afectuoase şi jucăuşe, alină singurătatea şi alungă tristeţea, iar pentru alţii sunt ucigaşi cu sânge rece, materialiste, individualiste, manifestându-şi afecţiunea doar când au nevoie de hrană sau de ajutor. Se spune că pisicile văd omul mai mult ca pe un amestec între proprietarul, care le permite să rămână într-un spaţiu destinat oamenilor, şi servitorul, care le hrăneşte şi le satisface orice capriciu. Un posibil şi savuros răspuns îl descoperim în romanul „Memoriile unui motan călător”, scris de Hiro Arikawa, în care vocea naratorului obiectiv, relatând întâmplări de pe parcursul unei călătorii de-a lungul Japoniei, întreprinsă de personajul principal, Satoru Miyawaki, alternează cu cea a naratorului subiectiv, motanul Nana, el însuşi personaj principal, nu doar în roman, ci mai ales în viaţa lui Satoru. „Eu sunt Măria-Sa motanul. Deocamdată n-am nume”, este replica prin care se prezintă cititorului personajul principal, preluând cuvintele unei alte feline, personaj al romanului „Motanul are cuvântul”, scris de Natsume Sōseki, cu precizarea plină de umor „Acestea sunt cuvintele unui motan celebru, care mi-a fost compatriot.” Urmează evocarea întâlnirii şi convieţuirii cu Omul care avea să-i fie stăpân, sau servitor, depinde de perspectiva din care sunt privite întâmplările, evocare de o sinceritate dezarmantă, încărcată de umor şi sensibilitate, pe alocuri (auto)ironie şi duritate. Cine a primit în viaţă o pisică poate recunoaşte, cu mâna pe inimă, că aceste consemnări sunt conforme cu realitatea şi reuşesc să aducă un (in)voluntar „da, da, chiar aşa e!” şi un zâmbet în pragul fiecărei pagini.
Motanul vagabondează în primele pagini ale cărţii şi doarme pe capota unei dubiţe argintii, preferata lui, nu numai pentru că „razele soarelui încinseseră capota şi o preschimbaseră într-o podea încălzită”, ci mai ales fiindcă stăpânul dubiţei e ospitalier, nu ca ceilalţi proprietari de maşini: „Nu pricep nici în ruptul capului cum e să-ţi laşi maşina în ploaie şi-n ger, dar să te-apuce pandaliile când găseşti două-trei labe de pisică pe ea. Felinele sunt fiinţe libere, care calcă unde vor muşchii lor.” Proprietarul dubiţei este şi darnic. Seară de seară lasă „delicii de tot felul” lângă roata din spate a maşinii, iar motanul se lasă mângâiat, în limita bunului-simţ, fireşte: „Dacă-mi mai dai ceva bunuţ, poţi să mă mai mângâi sub bărbie. [...] Hai, gata, acum fii bun şi şterge-o!” Până într-o noapte, când este accidentat de o maşină, ale cărei faruri îl orbesc în timp ce traversa strada. Auzindu-i mieunatul disperat, dimineaţa, Satoru îl găseşte în faţa blocului: „- Te doare? Normal că te doare./- Dacă ştii răspunsul, de ce mă mai întrebi? Nu mă face să-mi ies din sărite. Ai milă de-un biet motan rănit!” Îl duce la veterinar şi îl ia în casă, toată perioada convalescenţei strigându-l „cum îi venea la gură: pisi, motane!, Domnule motan şi alte variaţiuni pe aceeaşi temă”, de teamă să nu se ataşeze de micul vagabond, dacă îi dă un nume. Odată întremat, motanul cere să plece, ca să îşi reia viaţa de acolo de unde a întrerupt-o accidentul. Dar Satoru se întristează, ceea ce motanul intuieşte rapid, scanându-i fiecare stare de spirit. „Sunt un motan vagabond pur-sânge şi nu mi-a trecut niciodată prin cap că m-aş putea transforma într-un cotoi de apartament.” După ce iese să se plimbe, într-o noapte cu lună plină, dă o tură prin cartier şi se întoarce la uşa lui Satoru, care „zâmbea cu ochii în lacrimi.” Şi rămâne, primind numele de Nana: „Nana, adică şapte? [...] Ia stai aşa! Nu ţi se pare că Nana-i nume de domnişoară? Nu ţi-am spus că-s un mascul de toată frumuseţea? Numele se potriveşte ca nuca-n perete. [...] Joci murdar dacă mă iei la chestionat în timp ce mă mângâi sub bărbiţă!” Dar rămâne, cu o singură condiţie: „Numai să mă scoţi din când în când la plimbare.” Nu bănuia Nana atunci că, după 5 ani de convieţuire fericită, deşi l-a răsfăţat cu hrana lui preferată, fâşii de piept de pui şi fructe de mare, Satoru Miyawaki nu îl mai poate păstra şi trebuie să îi caute alt stăpân, fiind nevoit pentru asta să îl scoată la o plimbare mai îndelungată cu dubiţa argintie, o adevărată călătorie de-a lungul Japoniei, prilej pentru naratorul obiectiv de a creiona frumuseţea aparent fragilă a locurilor încărcate de simboluri şi de umbre ale trecutului, de a evoca amintiri din copilăria şi adolescenţa lui Satoru şi a prietenilor lui, pentru că acesta nu îl poate lăsa pe Nana oricui. Nici Satoru nu bănuia că Nana nu îl poate părăsi: „Haide, să mergem! Ţi-am fost coleg de cameră, iar acum o să-ţi fiu tovarăş de drum.” Sub masca ludică, construită dintr-o artă narativă sensibilă şi de o simplitate încărcată de nuanţe şi dintr-un monolog savuros şi hâtru pe alocuri, romanul este o pledoarie pentru prietenie şi dragoste, pentru toleranţă şi respect şi sacrificiu. Mai ales despre sacrificiu este vorba. De ambele părţi. Şi despre valenţele prieteniei, despre prieteni. Prietenii vechi ai lui Satoru: Kōsuke Sawada - prietenul de la şcoala primară, Daigo Yoshimine - fostul lui coleg de clasă din gimnaziu, Sugi şi Chikako Shūsuke - foştii lui colegi de liceu şi Noriko - sora mamei adoptive a lui Satoru, în apartamentul căreia se încheie călătoria în timp şi spaţiu şi este dezvăluit adevăratul motiv pentru care Satoru trebuie să îi găsească lui Nana un nou stăpân. Prietenii noi ai lui Nana: Momo, pisica bătrână „cu purtări alese”, Toramaru, „dulăul obraznic, dar dezarmant de sincer”, câinii şi pisicile şi şinşila din camera vaporului, motănelul Chatoran, caii ce păşteau pe o păşune, o căprioară şi puiul ei, pisicile tomberoneze din curtea unui spital. Toţi reuniţi de Satoru Miyawaki, un bărbat de o sensibilitate deosebită, şi de Nana, motanul care alternează perioadele de „motan vagabond” şi „cotoi de apartament”, şi care consemnează experienţele trăite în călătoria alături de Satoru, punctând fiecare detaliu cu impresii şi gânduri uneori tulburător de asemănătoare, alteori tulburător de diferite de ale unui om. Şi care, în ciuda intuiţiei şi a evidentelor semne, refuză să creadă adevăratul motiv pentru care Satoru îi caută un alt stăpân, poate pentru a-l face pe acesta fericit. Dar şi din instinct: „Pisicilor le place să facă singure descoperiri, nu să li se dea mură-n gură.” Şi refuză să se adapteze în fiecare loc în care Satoru speră că îl va putea lăsa, speculând sentimentele acestuia şi conjuncturi, numai pentru a rămâne alături de cel care l-a salvat de pe străzi. Aparent de un egoism brut, prin manevrele repetate şi viclene de a boicota încercările repetate ale lui Satoru de a-l lăsa la un alt stăpân, căci „am venit să-i ţin de urât lui Satoru în călătorie, nu să rămân aici. Am ticluit eu tot felul de planuri cum să mă-ntorc înapoi...”, Nana este, în esenţă, sensibil şi tot ceea ce face e din instinct: „Nu pot să mă abţin. E pur şi simplu un reflex”, „Oamenii sunt aşa de superficiali! Comportamentul unei feline se bazează pe factori reali, nu pe cai verzi pe pereţi.” Este capabil de sacrificiu, de o curiozitate proverbială: „Haida-de, nebunaticilor! Ce-aţi pus voi la cale în gimnaziu?”, „Hai, dă-i bătaie! Sunt curios pe capul cui vrei să mă laşi...”, tandru şi loial, un amestec insolit de sensibilitate şi duritate: „Ai uitat că suntem amici? Un cotoi orgolios ca mine nu-şi lasă niciodată prietenul la nevoie. Ţi-am zis doar că nu te părăsesc şi am de gând să-mi ţin promisiunea, chiar dacă pentru asta trebuie să mă întorc pe străzi!” Cea mai încărcată de mister consemnare a motanului călător este făcută în urma popasului pe un câmp, de unde Satoru culege flori pentru a le depune pe mormântul părinţilor săi: „O să mă-ntrebaţi dacă pisicile pot vedea fantome. Ei bine, unele lucruri ar trebui să rămână o taină.” Şi consemnarea se desface în răspunsuri feliate subţire abia în finalul romanului. Între cele două consemnări făcute de Nana cu aparentă detaşare: „Pisoiul care făcuse valuri în cartier nu era nimeni altul decât Hachi, predecesorul meu.” Şi „Bine ai venit! Deci tu vei fi pisica de după mine”, călătoria, ca metaforă a vieţii, este fascinantă, ca o stampă japoneză imprimată pe cel mai imaterial suport - sufletul, reuşind să emoționeze prin delicatețea și rafinamentul manipulării formei și echilibrului compozițional. Consemnarea călătoriei se încheie la fel de misterios şi de metaforic cum a început: „Sper ca, într-o bună zi, toţi cei plecaţi înaintea mea şi toţi cei de după mine să se întâlnească pe câmpul acesta cu flori, de dincolo de linia orizontului.” Nicio întâlnire nu este întâmplătoare. De fapt, nimic în viaţă nu este întâmpător.
0 Comments
Leave a Reply. |
Mihaela Arhip
|