Ahmet Altan, scriitor şi redutabil jurnalist turc, în vârstă de 71 de ani, a fost arestat după puciul eșuat din 15 iulie 2016, ca parte a unei epurări a organizațiilor media, și acuzat că a susținut revolta prin „diseminarea mesajelor subliminale către public”, într-o emisiune televizată. În urma unui simulacru de proces, a fost condamnat la închisoare pe viață pentru încercarea de a răsturna guvernul Erdogan, însă hotărârea a fost anulată ulterior de instanța superioară a Turciei şi, după reexaminarea cazului, a fost condamnat la 10 ani și șase luni de închisoare, pentru „sprijinirea cu bună știință a unei organizații teroriste”.
0 Comments
Fascinaţia pe care a exercitat-o asupra mea, în adolescenţă, prima lectură a unei cărţi scrise de Lev Nikolaievici Tolstoi, nu şi-a pierdut niciodată puterea impactului, nici aura de mister şi de poveste. Au urmat altele, citite şi recitite, diferit percepute la vârste diferite, datorită (sau, din cauza) acumulării unor experienţe care, cum e şi firesc, şi-au pus amprenta asupra educaţiei mele, de-a lungul timpului. Absolvent al Facultăţii de Medicină de la Leiden, Eddy de Wind îşi face rezidenţiatul în psihanaliză în secret, la Amsterdam, întrucât la începutul anului 1941, ocupaţia germană impune Universităţilor din Ţările de Jos să excludă toţi angajaţii şi studenţii evrei. Este ultimul evreu din Leiden care, fiind ajutat de profesorii săi, îşi ia diploma de absolvire. Mai întâi a fost aşa: „O zi caldă din anotimpul cireşelor. Lumina era frumoasă, deşi cerul era acoperit. Un pic” Pe urmă, a fost o zi rece din anotimpul (ne)sfârşit al pandemiei. Lumina e caldă, e bună, e curată, refugiată în ochii aproapelui. Şi ţine loc de zâmbet, când partea de jos a chipului e acoperită de mască. Un pic. Sau, a fost în altă ordine? Nu mai contează ordinea. A fost. Pe urmă... „Dumnezeu sunt eu, tu, pământul, cerul, tot ce există pe lume. Toate fac parte din Dumnezeu, decât că noi suntem mărginiţi pe loc şi în timp, pe când Dumnezeu e nesfârşit.”, afirmă unul dintre personajele romanului „Enigma Otiliei”, scris de George Călinescu. Fiecare dintre noi îşi orânduieşte viaţa după (ne)credinţa care-l defineşte. În filmul artistic „Viaţa lui Harry”, după un scenariu de Woody Allen, există un schimb de replici care m-a înfiorat. Nu mă gândisem niciodată în felul acesta la subiectul despre care s-a scris şi s-a vorbit şi s-a regizat atât de mult: „Burt: Chiar crezi că Holocaustul a existat? Harry Block: Nu numai că ştiu că au murit şase milioane de oameni, dar mă înspăimântă gândul că recordurile sunt făcute pentru a fi doborâte.” „Din punct de vedere cultural, europenii şi arabii sunt foarte diferiţi - au concepţii diferite despre bine si rău, despre logic şi ilogic, despre dreptate şi injustiţie, despre acceptabil şi inaceptabil”, afirmă Alexandra Bordeianu, în articolul „O mie şi una de... poveşti arăbeşti...” Toate acestea se reflectă în poveştile care devin astfel un portret fidel al mediului în care s-au născut. O lume fascinantă, exotică, misterioasă, în care păşeşti ca într-un labirint de străduţe întortocheate şi te poţi rătăci uşor, dacă nu eşti atent, fie şi pentru o clipă, la firul depănat de povestitor. Captiv într-o astfel de lume te ţine şi romanul „Copilul de nisip”, scris de Tahar Ben Jelloun, un adevărat poem în proză, cu subiect tulburător, bazat pe fapte reale. Omraam Mikhael Aivanhov afirma într-o conferinţă că „Pentru majoritatea oamenilor, cuvântul "magie" este un cuvânt care îngrijorează. Am văzut oameni îngroziţi când se pronunţa acest cuvânt în faţa lor. Şi totuşi, toţi fac magie, nu fac decât aceasta, numai că ei cred că în magie este obligatoriu să faci anumite ceremonii purtând veşminte bizare, bolborosind incantaţii, pronunţând formule de conjuraţie, de vrajă, şi manipulând în mijlocul vaporilor mai mult sau mai puţin rău-mirositori tot felul de obiecte heteroclite. Şi tocmai aici se înşală.” Nimic nu mă apropie mai mult de chipul fără mască al unui semen decât lectura a câteva rânduri scrise de el, pentru sine sau pentru ceilalţi. Nici bucuria, nici suferinţa, nici o întâlnire şi nici măcar vorbele schimbate de-a lungul vremii, fie ea cât de îndelungă împreună.
|
Mihaela Arhip
|