Purtând povara unei depresii de care, se pare, nu se poate elibera decât prin scris, Matt Haig încearcă să poarte lupta pe terenul intim al evocării, în „Câteva motive să iubeşti viaţa”, un volum de memorii despre căderea lui nervoasă și episoadele cu tentative de suicid de la 20 de ani, şi al ficţiunii speculative, în fascinanta „Biblioteca de la miezul nopţii”, poate una dintre cele mai bune cărţi pe care am citit-o în ultima vreme. Fragmentul folosit ca motto: „Între viaţă şi moarte se află o bibliotecă, i-a zis. Şi, în acea bibliotecă, sunt rafturi care se întind la nesfârşit. Fiecare carte îţi oferă ocazia să încerci o altă viaţă pe care ai fi putut să o trăieşti. Să vezi cum ar decurge lucrurile dacă ai fi făcut alte alegeri... Ai proceda diferit, dacă ai avea ocazia să-ţi alungi regretele?”, mi-a amintit de cuvintele lui Jorge Luis Borges, din „Cărţile şi noaptea”: „Eu mi-am imaginat întotdeauna Paradisul sub forma unei biblioteci, alte persoane consideră ca ar fi o grădină, alţii şi-l pot închipui ca un palat, eu l-am imaginat întotdeauna ca o bibliotecă şi aici mă aflam eu...” Matt Haig, în „Biblioteca de la miezul nopţii”, îmi traduce şi defineşte cel mai intim gând. Nu, nu reluarea vieţii cu modificările aduse de îndepărtarea unui regret profund, ci popasul într-o Bibliotecă, aflată undeva, între viaţă şi moarte, un loc în care să rămân captivă, citind la nesfârşit. Nu ştiu cine ar fi Bibliotecara, nu ştiu pe cine ar proiecta subconştientul meu, ca să se identifice cu persoana aceea, aproape fizic. Nu ştiu cum „ar traduce realitatea ciudată şi cu multe faţete”, unde aş avea nevoie de un ghid, ca să-mi pară trecerea dincolo, sau întoarcerea, mai uşoară. Obișnuit să i se ceară ajutorul în situații disperate, scriitorul a reacţionat din instinct la începutul anului, când a trăit o întâmplare care l-a speriat mai mult ca oricare alta. Își culca copiii, când a auzit că a primit un mesaj pe Instagram. Era de la o femeie care luase o supradoză cu numai 10 minute înainte. El a scris un mesaj pe Twitter, întrebând dacă o cunoaște cineva pe femeie și astfel a reușit să-i afle adresa și să trimită serviciile de urgență, care au ajuns la timp, dar a fost la limită. Şi de aici a sărit scânteia care avea să aprindă focul purificator, ideea cărţii, pentru că, aşa cum suţine unul dintre personajele romanului, „scânteile nu sar la nimereală.” „Fiecare viaţă conţine milioane de decizii. Unele mai importante, altele mai puţin importante. Dar, de fiecare dată când iei o decizie în defavoarea alteia, rezultatul se modifică. Are loc o variaţie ireversibilă, care, la rândul ei, va duce la alte variaţii...” Personajul principal, Nora Seed, are, în aparenţă, o viaţă dominată de regrete, 35 de ani trăiţi doar pentru a face pe placul altora. Şi decide să se sinucidă, neputând face faţă depresiei. Cu 19 ani înainte de ziua fatală, se afla în biblioteca şcolii şi doamna Elm, bibliotecara, o pasionată jucătoare de şah, o încurajează să fie ea însăşi, să-şi trăiască viaţa aşa cum îşi doreşte, fiindcă: „Poţi să fii orice îţi doreşti. [...] Ai putea face orice, ai putea trăi oriunde. [...] Cu o minte ca a ta, poţi face orice. [...] ... te aşteaptă multe vieţi posibile şi diferite.” Telefonul le întrerupe discuţia şi „Da, acum e aici.”, urmat de „Oh, nu! Nu! Dumnezeule! Desigur...” anunţă moartea tatălui ei. Cea care o alină într-unul dintre cele mai grele momente ale vieţii este Bibliotecara cu „părul scurt şi grizonat şi o faţă ovală, blândă şi uşor ridată, care se ivea, palidă, deasupra gulerului verde ca mătasea broaştei.” Şi momentul se întipăreşte atât de profund în subconştientul personajului, încât, peste 19 ani, concediată de la magazinul de instrumente muzicale, părăsită de prieten, certată cu fratele ei, rămânând fără orele de pian pe care le dădea, descoperindu-şi pisica, Voltaire, moartă, în stradă şi pierzând contactul cu cea mai bună prietenă, decide să se sinucidă şi, la miezul nopţii, după ce pastilele, ajutate de conţinutul unei sticle de vin, par să îşi facă efectul, se trezeşte într-un loc straniu, o bibliotecă nesfârşită, în care „... toate cărţile erau verzi. Verde în nuanţele cel mai variate.” La fel ca gulerul Bibliotecarei, din Biblioteca „micuţă şi călduroasă a şcolii Hazeldene din oraşul Bedford”, cu 19 ani în urmă. Stranii sunt modurile în care subconştientul păstrează şi proiectează anumite amintiri! Verdele acela, tabla de şah a doamnei Elm, filosofia lui Henry David Thoreau, sticla de vin şi regretele de a-i fi făcut pe cei din jur să sufere când a luat anumite decizii, o vor urmări pe parcursul tuturor vieţilor pe care i le oferă Biblioteca de la miezul nopţii, aflată în grija doamnei Elm, „bătrâna Bibliotecară din şcoala ei.” Pentru că fiecare simbolizează ceva esenţial. Poate viaţa, uitarea, iubirea, înţelepciunea, răbdarea. Cam tot ce Nora regretă că nu a avut. Doamna Elm îi explică modul de funcţionare a bibliotecii: „Între viaţă şi moarte se află o bibliotecă, i-a zis. Şi, în acea bibliotecă, sunt rafturi care se întind la nesfârşit. Fiecare carte îţi oferă ocazia să încerci o altă viaţă pe care ai fi putut să o trăieşti. Să vezi cum ar decurge lucrurile dacă ai fi făcut alte alegeri... Ai proceda diferit, dacă ai avea ocazia să-ţi alungi regretele?” Şi Nora, deschizând singura carte gri din rafturile Bibliotecii, „Cartea regretelor”, descoperă, încercând o durere aproape fizică, faptul că avea nenumărate regrete, prin urmare, nenumărate vieţi pe care să le încerce, în care să elimine un regret profund, cel despre care ea crede că i-ar schimba în bine viaţa. Dar sunt atât de multe! „Nu am reuşit să particip la proba de înot de la olimpiadă. Nu am devenit glaciolog. Nu am devenit soţia lui Dan. Nu am devenit mamă. Nu am devenit solist în The Labyrinths. Nu am reuşit să devin o persoană bună în adevăratul sens al cuvântului şi nici una pe deplin fericită. Nu am reuşit să am grijă de Voltaire.” Doamna Elm o conduce printre rafturi: „Ai tot atâtea vieţi la dispoziţie câte decizii ai. Există alte vieţi, în care faci alte alegeri. Iar acele alegeri conduc la alte rezultate. Dacă ai fi făcut chiar şi cel mai mic lucru altfel, povestea ta ar fi fost complet diferită. Şi toate acestea există în Biblioteca de la miezul nopţii.” Şi Nora încearcă. Încearcă vieţi în care devine tot ceea ce regretase că nu a fost în viaţa din care a încercat să plece de bună voie. Atât de multe vieţi încearcă încât „... în cele din urmă, Nora a început să nu mai ştie cine e ea cu exactitate. Ca un cuvânt ce trece în şoaptă de la ureche la ureche, până şi propriul nume a început să sune ca un simplu zgomot, fără semnificaţie.” Un alt transgresor, Hugo, îi explică, în termeni specifici fizicii cuantice, minunea pe care o trăieşte: „Teoria lui Ervin Schrödinger... [...] El a susţinut că, în fizica cuantică, toate variantele alternative se desfăşoară simultan. Toate odată. În acelaşi loc. Suprapunere cuantică.” Dar Nora are o explicaţie mai frumoasă: „E ca şi cum oamenii nu percep niciodată momentul în care cea de-a doua limbă a ceasului se află între două ticăituri. [...] Mintea nu vede lucrurile pe care nu le pricepe.” În cea mai frumoasă dintre vieţi, decide să se oprească şi chiar începe să descopere că se identifică treptat cu Nora cea din realitatea pe care o încearcă. Dar, se pare că, undeva, prin vieţile dintre popasurile din Biblioteca de la miezul nopţii, unde se întoarce de câte ori îşi dă seama că viaţa încercată nu i se potriveşte, Nora învaţă să se teamă de moarte, nu de viaţă. Învaţă că, aşa cum spunea Jean-Paul Sartre, „Viaţa începe de cealaltă parte a disperării.” „E o adevărată revelaţie să descoperi că locul în care vrei să evadezi este acelaşi de care ai vrut să fugi. Că închisoarea nu e doar un loc, ci o perspectivă.” Rătăcind printr-un labirint de oglinzi paralele, personajul ne atrage după el într-un joc fascinant, hipnotic, în care nimeni nu pierde, nimeni nu câştigă, doar învaţă. Şi „singura cale de a învăţa este să trăieşti.” „Biblioteca de la miezul nopţii”, de Matt Haig, verdele, o sticlă de vin bun şi o tablă de şah, un om în care să am încredere şi rafturi nesfârşite de cărţi, toate proiectate într-o Bibliotecă aflată la graniţa dintre două clipe, nedetectabile de mintea omenească, dar posibile şi fascinante, sunt tot ce mi-aş putea dori, uneori, când mi-e teamă de moarte. Şi de viaţă. Recomand (de acelaşi autor): „Câteva motive să iubeşti viaţa”, „Gânduri de pe o planetă nervoasă”, „Un băiat numit Crăciun”, „Cartea alinării”, „Cum să opreşti timpul”, „Fetiţa care a salvat Crăciunul”, „Umanii”.
0 Comments
Leave a Reply. |
Mihaela Arhip
|