„Orice frământare, dacă o lăsăm, poate deveni fantomă care ne tulbură visele”, a spus Frédéric Chopin. În septembrie 1939, recitalul lui Władysław Szpilman din Nocturna în do diez minor, de Frédéric Chopin, este întrerupt de bombardamentele care distrug transmiţătorul, oprind activitatea de la Radio Polonia, şi este reluat în 1945. Aşa cum afirma Wolf Biermann în Epilog, „s-ar putea spune că programul recitalului lui Chopin cu Nocturna în do diez minor a fost întrerupt doar o clipă, pentru ca domnul Hitler, în timpul scurtei pauze de şase ani, să îşi poată juca rolul în interludiul din teatrul lumii.” În noiembrie 1944, la -20℃, interpretarea acestei bucăţi muzicale îi salvează pianistului Władysław Szpilman viaţa. Cele trei interpretări ale Nocturnei în do diez minor, de Frédéric Chopin, număr sacru, facilitează intrarea în starea de graţie necesară relatării poveştii, căci evocarea evenimentelor petrecute în cei şase ani pare să ţină de fabulos pentru cei care nu au fost martori ai ororilor săvârşite de oameni împotriva umanităţii.
Şi, în romanul „Pianistul”, publicat iniţial cu titlul „Moartea unui oraş”, Władysław Szpilman evocă aceste evenimente pentru ca, aşa cum afirma Chopin, să nu devină fantasme care să îi bântuie somnul. „Tata a scris cartea după război şi presupun că a făcut acest lucru nu atât cu gândul la cititori, cât pentru sine. Scrisul l-a ajutat să-şi depăşească traumele trăite în anii războiului: i-au curăţat mintea şi inima, pentru a putea trăi o viaţă nouă”, mărturiseşte Andrzej Szpilman, fiul autorului, în Cuvânt înainte la noua ediţie. Acest Cuvânt înainte la noua ediţie, precum şi Prefaţa la volumul publicat în anul 2000, facilitează înţelegerea evenimentelor consemnate de Władysław Szpilman, alături de câteva fotografii, fragmente din Jurnalul căpitanului Wilm Hosenfeld şi Epilog, de Wolf Biermann, în 33 de părţi aproape -versete, fascinante. Mărturisesc că am aflat despre existenţa cărţii după ce am vizionat filmul, o ecranizare de excepţie, de Roman Polański, cu Adrien Brody în rolul principal, magistral interpretat. Atât de impresionantă a fost interpretarea încât, de câte ori îl văd în alte roluri, în alte filme, spun că am vizionat, de exemplu, „Jerusalem’s Lot”, cu Pianistul în rolul principal. În memoria mea, Adrien Brody se va identifica mereu cu personajul din „Pianistul”. Vizionarea filmului nu a ştirbit cu nimic plăcerea lecturii romanului, achiziţionat şi savurat la 15 ani distanţă, cu o poftă amplificată de anii de aşteptare şi de căutare. Structurat în 18 capitole, urmat de un Post Scriptum, romanul „Pianistul – Amintiri din Varşovia – 1939-1945” este un tablou de un realism brut, neprelucrat de arta narativă, cu relieful tragismului neşters de uzura timpului. Mărturisirea care deschide romanul: „La 31 august 1939, în Varşovia nu mai era aproape nimeni care să creadă că războiul cu Germania putea fi evitat, şi doar optimiştii incorigibili erau convinşi că Hitler se va speria de atitudinea categorică a Poloniei. Optimismul altora era expresia unui fel de oportunism, a convingerii, lipsite de orice logică, că nu se va ajunge la izbucnirea războiului şi că se va putea trăi în continuare în pace, în fond, viaţa era atât de frumoasă” trasează de la început o graniţă fragilă între aparenţă şi esenţă, definită concis în final, când este relatată întâlnirea dintre violonistul Zygmunt Lednicki şi ofiţerii germani prizonieri: „Aţi pretins că sunteţi un popor civilizat, iar mie, un artist, mi-aţi luat toată averea mea – vioara!” Lumea exterioară şi cea interioară sunt într-o continuă luptă pentru fixarea acestei graniţe. În oraş, trebuie respectat camuflajul, dar „dincolo de ferestrele acoperite ale cafenelelor şi barurilor, cântau orchestre, oamenii dansau, beau şi se îmbătau patriotic, cântând cântece de luptă.” În oameni, se reflectă acelaşi contrast. Sub aparenţa respectării rutinei, „... se oprise un bărbat cărunt, proaspăt bărbierit şi îmbrăcat îngrijit...”, „Mama se învârtea prin salon, tata exersa la vioară, iar eu cântam ceva...”, „După-amiază s-a dovedit că vom lucra...”, se ascunde spaima, revolta, refuzul de a accepta realitatea, incertitudinea şi confuzia: „Mama a încercat să ne convingă să fugim din oraş, din sentimentul datoriei. Se uita nervoasă la noi, cu ochii larg deschişi, şi căuta noi argumente cu care să ne convingă să părăsim oraşul”, „M-am decis să rămân. [...] Când am discutat cu toţii, s-a dovedit că şi ei se hotărâseră să rămână. [...] ...întâmplă-se ceea ce trebuia să se întâmple, dar mai bine să fim cu toţii împreună.” Evenimentele relatate au un puternic impact emoţional asupra cititorului, avertizat de autenticitatea celor evocate. Titlurile capitolelor prefigurează tema şi le rezumă conţinutul ideatic, uneori prin metafore plasticizante de o deosebită profunzime: „Ceasul copiilor şi al nebunilor”, care sporesc expresivitatea relatării, accentuând stările sufleteşti ale celui care le consemnează. Încep prin referirea la individual: „Tata se înclină în faţa nemţilor”, migrând, treptat, către general: „Un muşuroi de furnici în pericol”, trecând prin fazele intermediare care fac referire la realitatea apropiată: „Certuri între vecini” şi la cea abia atunci conştientizată ca fiind apropiată: „Moartea unui oraş”. Nimic nu pregăteşte cititorul pentru confruntarea cu cele evocate de supravieţuitorul a şase ani în infernul războiului, poate în cel mai fierbinte punct de pe harta lui. Pianistul Władysław Szpilman este trădat de către cei care şi-au trădat propriile convingeri şi din adâncul cărora a ieşit la lumină ceea ce ascundeau mai mult sau mai puţin conştient, şi este salvat de către cei care au reuşit să îşi păstreze umanitatea, indiferent de rasă, religie sau apartenenţă la o anumită cultură. Dar ceea ce îl salvează cu adevărat este Arta: „Am luat la întâmplare o carte în mână şi am încercat să citesc...”, „De dimineaţă până la masa aceea rememoram, măsură după măsură, compoziţiile pe care le interpretasem cândva. [...] După masa de prânz, rememoram conţinutul tuturor cărţilor posibile citite cândva...” Scena din film care m-a marcat profund este aceea în care, ascuns fiind în apartamentul unor prieteni de la Radio Polonia, nu poate cânta la pianul din încăpere, ca să nu trezească suspiciunile vecinilor care ştiau că apartamentul nu mai este locuit, dar îşi poziţionează mâinile deasupra clapelor şi mimează interpretarea unei melodii pe care doar el o aude şi, cu siguranţă o aude, în mintea sa devastată de dorul de a o interpreta. Doi ani a fost închis în ghetoul din Varşovia, a cărui degradare treptată este redată cu încetinitorul, structurată în secvenţe care se derulează aproape cinematografic, a luat ultima masă împreună cu ai săi, „o caramelă, una singură, pe care tata a împărţit-o cu briceagul în şase părţi egale” şi a asistat neputincios la deportarea întregii familii la Treblinka, unde a fost exterminată: „- Totul merge la topit!”, a fost salvat de un poliţist evreu: „O mână m-a apucat de guler şi m-am trezit aruncat în spate, în afara cordonului de poliţie. [...] – Ce naiba faci? Salvează-te!”, a fost ajutor de zidar, trăind mereu nu cu teama pentru viaţa lui, ci cu aceea că, Doamne fereşte, s-ar putea să îşi distrugă mâinile şi să nu mai poată cânta. Şi-a scrântit glezna şi a fost transferat într-un depozit: „Era sfârşit de noiembrie şi ultimul moment când mai puteam spera să îmi salvez mâinile. În încăperile depozitului era cu siguranţă mai cald decât sub cerul liber”, scos din ghetou şi ascuns de prieteni de la Radio Polonia, cu preţul vieţii. A stat ascuns, epuizat de foame şi de spaimă, a căutat adăpost când nu mai putea rămâne în cel oferit de prieteni. Tentativa de suicid eşuează: „Primul meu sentiment nu a fost unul de dezamăgire că nu murisem, ci de bucurie că trăiam.” Terorizat de patrulele germane, de bandele de hoţi care scotoceau clădirile ruinate şi „de ucrainieni , aflaţi în căutarea de obiecte de preţ din apartamentele care nu arseseră”, îşi găseşte refugiu într-o „casă înaltă, situată între aleea Niepodległość şi strada Sędziowska. [...] în pod.” Într-o zi, ieşind să caute hrană în bucătăria de la parterul casei, este surprins de „un ofiţer german elegant, svelt”, căruia i se predă, învins şi epuizat de lunga luptă pentru supravieţuire într-o lume aproape apocaliptică: „- Faceţi ce vreţi cu mine. Eu de aici nu mă mişc./- N-am intenţia să vă fac nimic rău! a ridicat ofiţerul din umeri. Cine sunteţi?/- Sunt pianist.” Acesta îi ordonă să cânte şi Władysław Szpilman interpretează Nocturna în do diez minor, de Frédéric Chopin, care îi salvează viaţa. După retragerea armatei germane, găsit de către o unitate a poliţiei feroviare, aproape de a fi împuşcat de un soldat polonez care îl consideră neamţ din cauza mantalei pe care i-o lăsase căpitanul Wilm Hosenfeld, ca să se încălzească, Władysław Szpilman, „bine hrănit de armată, spălat şi odihnit”, se îndreaptă către cartierul Praga, „care astăzi era toată Varşovia”, pregătit să înceapă o viaţă nouă. Dar „cum să începi o viaţă, când n-ai în urmă decât moarte? Cum să extragi forţa de a trăi din moarte?” Ninsoarea care începe să cadă dintr-un cer întunecat îi răspunde la întrebare. Peste toate se va aşterne zăpada care acoperă mizeria şi transformă orice peisaj banal într-unul de basm, purificându-l. Se pare că rolul zăpezii este preluat, în anii de după terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, de mărturisirea cu fidelitate, în scris, a fiecărei clipe care a conturat lupta pentru supravieţuire într-o lume ostilă, în miezul unei omeniri capabile să se apere şi să supravieţuiască doar prin Artă.
0 Comments
Leave a Reply. |
Mihaela Arhip
|