„Arta e făcută să ia realitatea prin surprindere...” mărturisea Françoise Sagan, copilul teribil al scenei culturale franceze din anii '50-'60, supranumită „Mademoiselle Chanel a literaturii”. Şi, cum poţi lua realitatea prin surprindere, decât aşezându-i în faţă o oglindă, în care să îşi privească uimită copia fidelă, dar inversă, pe chipul căreia se disting cele trei riduri ale sale: singurătatea, teama de îmbătrânire şi dragostea trăită ca minciună. Într-o astfel de oglindă, aşezată în faţa realităţii din imediata ei apropiere, se priveşte Françoise Sagan. Un singur chip, al ei, în imaginea reflectată închizând personajele romanului „Vă place Brahms?” şi delectându-se cu prilejul pe care acestea i-l oferă, de a le face o fină analiză psihologică, mai ales personajului feminin, care pare să-i fie o copie aproape fidelă. Romanul a fost ecranizat în 1961, într-o producţie remarcabilă, cu Ingrid Bergman, Anthony Perkins şi Yves Montand în rolurile principale. Intensitatea singurătăţii personajului principal, Paule, o femeie frumoasă de 39 de ani, este ascunsă sub masca mondenităţii şi a împlinirii pe plan profesional. Este designer de interioare şi îşi modelează cariera cu eleganţa femeii care crede că a ajuns să se cunoască îndeajuns de bine ca să poată dobândi acea siguranţă de sine ce îi conferă un farmec şi un mister aparte. Paule „trecea cu dificultate de la statutul de tânără femeie, la acela de femeie încă tânără”. Trăieşte la Paris, într-un apartament cochet şi pare o femeie fericită, dar fericită cu adevărat fusese doar o singură dată, la 25 de ani, când a învăţat să se accepte „acceptând lumea, înţelegând într-o străfulgerare că totul era bine.” Dar „mai fusese fericită, apoi, cu sau prin alţii”. Şi atât. Niciodată prin ea însăşi. Înţelegerea profundă a statutului ei de femeie singură, la aproape 40 de ani, statut asumat cu luciditate, de teama de a nu fi transformată într-o soţie oarecare, îi aşterne pe chip şi în mişcări acel farmec inefabil care îl subjugă pe Roger, iubitul ei. Şi se complace într-o relaţie care îi oferă iluzia unei vieţi împlinite: „Avea o meserie care îi plăcea, un trecut fără regrete, prieteni buni.” Roger nu este inclus însă în acest triunghi pe care se sprijină eşafodul fericirii ei. Roger Ferttet este un prosper om de afaceri, măcinat şi el de teama de îmbătrânire şi de singurătate şi de dragostea trăită ca o minciună. Uneori devine ridicol prin eforturile pe care le face pentru a părea mai tânăr decât este şi pentru a dovedi celorlalţi că este încă în putere. Are iubite mult mai tinere decât el, pierde nopţile la petreceri mondene, are mania vitezei când conduce maşina şi recurge la gesturi care să îi consolideze statutul de dandy, gesturi pe care le rememorează din dorinţa prost mascată de a părea rebel, tânăr. Stă lângă Paule şi se teme să nu o piardă, doar pentru că ea îi oferă acea oază de care are nevoie un bărbat aflat la vârsta lui. O înşeală şi o minte constant, conştient că ea ştie adevărul: „micile aventuri ale lui Roger erau pentru ei un excelent subiect de glume” şi se simte sigur pe sine, fiindcă acceptarea îi conferă o oarecare putere asupra timpului şi trupului ei. Nu şi asupra sufletului. Angajată de o americancă bogată, doamna Van den Besh, să îi redecoreze apartamentul, Paule îl întâlneşte în Avenue Kléber pe Simon, fiul acesteia, un avocat stagiar, copil de bani gata, răsfăţat, „încăpăţânat şi melancolic”, obişnuit să primească tot ceea ce doreşte. Paule se gândeşte că „era exact genul de băiat care îi inspira sentimente materne unei femei de vârsta ei.” Şi el o doreşte pe Paule, de care crede că se îndrăgosteşte cu patima celor 25 de ani ai săi. O curtează mai mult sau mai puţin discret, dar ea refuză repetatele invitaţii la masă. Însă egoismul lui Roger şi teama de singurătate, poate şi dorinţa de a-şi testa puterea de seducţie pe un bărbat cu mult mai tânăr decât ea, poate şi gestul rebel al lui Simon, care îl sfidează pe Roger cu lipsa lui de deferenţă, purtându-se „ca un copil imbecil”, o determină pe Paule să îl privească într-o lumină favorabilă. Sub masca unei inocenţe fermecătoare la un bărbat de 25 de ani, Simon o caracterizează pe Paule cu severitate şi obiectivitate: „... pe dumneavoastră vă acuz că nu v-aţi făcut datoria de fiinţă omenească. [...] vă acuz că aţi lăsat să treacă dragostea pe lângă dumneavoastră, că aţi neglijat datoria de a fi fericită, că aţi trăit prin subterfugii, expediente şi resemnare. Ar trebui să fiţi condamnată la moarte, dar veţi fi condamnată la singurătate.” Şi Paulei, „într-o clipă, în faţa ochilor i-a apărut bucata de perete de dinaintea patului, din camera ei. Cu perdelele trase, cu tabloul demodat, cu comoda mică din stânga. Pe care o privea zi de zi, dimineaţa şi seara, pe care probabil avea s-o privească şi peste zece ani. Încă şi mai singură decât acum. [...] Nu avea dreptul, nimeni nu putea s-o condamne să îmbătrânească astfel; nimeni, nici chiar ea însăşi...” Un nou apel telefonic, la fel ca multe altele, vrând parcă să îi confirme temerile, îi anunţă un weekend ratat. Roger era ocupat cu afacerile, intervenise ceva neprevăzut. Paule intuieşte, iar Simon ştie cu certitudine că neprevăzutul poartă numele de Maisy şi este foarte tânăr. Şi Simon încearcă din nou să se apropie de Paule, conştient fiind că ea ascunde sub masca de femeie împlinită şi sigură pe sine toate dezamăgirile provocate de un bărbat care nu o merită şi că îşi trăieşte cu o spaimă prost simulată criza vârstei care o desparte de tinereţe. „La ora şase, la sala Pleyel, e un concert foarte frumos. Vă place Brahms?” Şi tandreţea, şi naivitatea întrebării, fiindcă „era genul de întrebare pe care băieţii i-o puneau când avea 17 ani” şi teama de singurătate la care o condamna afecţiunea pentru Roger, şi dezamăgirile femeii care simte că trupul începe să o trădeze şi el, şi curiozitatea de a încerca să se lase iubită de cineva care pare sincer şi este, mai ales prin asta, diferit de Roger, şi, pe undeva, dorinţa de a-i plăti lui Roger infidelitatea cu aceeaşi monedă, o trimit la concert: „Şi, de altfel, îi plăcea ei Brahms?” şi de acolo, în braţele lui Simon. Un Simon răsfăţat, care ştie că vârsta îi dă dreptul de a avea tot ceea ce îşi doreşte, de a face tot ceea ce îi aduce fericire. În esenţă, un Simon la fel de egoist ca Roger: „Am nevoie de ea... sau o să sufăr.” Întoarcerea lui Roger şi întrebarea acestuia, „Îţi place Brahms?”, o trezesc la realitate: „Îţi vine să crezi?... Nu-mi mai aminteam dacă îmi place Brahms...” De fapt, răspunsul este mai mult pentru sine decât pentru un Roger şi aşa indiferent la ceea ce crede sau simte ea. La 17 ani răspundea simplu la această întrebare, acum însă nici nu îşi mai aminteşte cum era la 17 ani. Îşi dă seama că singura constantă din viaţa ei va rămâne Roger, cu trădările şi egoismul lui, cu minciunile şi plecările repetate, cu apelurile telefonice care o vor răni, cu nevoia lui de a o păstra doar pentru a se întoarce la ea când era obosit de toate acestea, obosit de dorinţa de a păstra aparenţele unei tinereţi care îl trădează şi pe el din ce în ce mai clar. O altă întrebare, „În primul rând, ce ai făcut tu cu obrăznicătura aia?”, primeşte un răspuns care defineşte muzica lui Brahms, într-o manieră metaforică. E, pentru mine, cea mai frumoasă definiţie din câte am auzit până acum: „Am ascultat Brahms...” Inocenţa începutului unei relaţii, farmecul inefabil al sentimentului care te învinge şi căruia nu-i poţi opune nicio rezistenţă, şi nici nu vrei să-i opui, nopţile de dragoste, plimbările, cinele romantice, tandreţea, iubirea ale cărei adresări încep, continuă şi se termină cu un pronume de politeţe: „Vă cer iertare [...] Şi să nu credeţi, chiar dacă nu vreţi să mă mai vedeţi vreodată, să nu credeţi că nu vă iubesc.”, strania iubire la persoana a doua, plural, gelozia: „Eram gelos şi îmi imaginez că nu ai dreptul să fii gelos decât faţă de cineva care îţi aparţine”, toate câte s-au întâmplat în scurta şi intensa poveste dintre cei doi, definesc muzica lui Brahms. Dar plecarea lui Simon, care renunţă prea uşor la lupta pentru recucerirea ei, şi cele trei constante ale vieţii lui Paule: singurătatea, teama de îmbătrânire şi dragostea trăită ca minciună, o determnă să înţeleagă că Roger este cel care nu o va trăda niciodată cu o plecare fără întoarcere, aşa cum o face Simon, tânăr rebel, nonconformist, răsfăţat, monden, pentru care ea a fost doar un capriciu. Pe care şi l-a satisfăcut, lăsându-i ei, cu o politeţe cinică, dreptul de a trage cortina după un ultim act, regizându-şi ieşirea din scenă într-un mod (in)decent şi spectaculos, şi lăsând să se întrevadă din culise toată decadenţa acelei piese la care cititorii au fost martori. Şi Paule se întoarce la Roger. Pe urmă... „La ora opt a sunat telefonul. Chiar înainte de a răspunde, ştia ce avea să audă: - Îmi cer scuze, zicea Roger, am o cină de afaceri, o să vin mai târziu, oare...” Considerat roman de dragoste, „Vă place Brahms?”, de Françoise Sagan, se defineşte prin absenţa iubirii. Din întreaga poveste transpare lipsa profunzimii care defineşte acest sentiment, cu toate nuanţele lui, din ţesătura rarefiată a intrigii se întrevăd minciuna, decadenţa acelor ani, deruta şi încercarea nereuşită de a trăi ceva autentic. Dragostea, este, în romanul lui Françoise Sagan, personaj principal absent. Recomand (de acelaşi autor): „Bonjour tristesse”, „Toxic”, „Vânătăi pe suflet”, „Cele mai frumoase amintiri”, „Patul răvăşit”, „Dulcea plictiseală”, „Când durerile trec”, „Cele patru colţuri ale inimii”.
0 Comments
Leave a Reply. |
Mihaela Arhip
|