Adâncurile sălbatice şi imprevizibile ale psihicului uman sunt dificil de definit şi de prins în căuşul unei explicaţii. În concepţia lui Sigmund Freud, părintele psihanalizei, structura aparatului psihic cuprinde trei instanţe. Id (inconştientul), sediul, printre altele, al instinctelor înnăscute; ego (eul), conştiinţa individuală a cărei principală trăsătură este raţionalitatea, şi care mediază raporturile psihicului cu realitatea externă, şi superego (supraeul), conştiinţa socială în timpul ontogenezei, al cărei principal conţinut îl reprezintă restricţia morală. Thrillerul psihologic, cel mai fascinant dintre subgenurile thrillerului, apelează la toate cele trei instanţe, pentru a se contura, şi, astfel, stimulează puternic starea de spirit a cititorului, îi oferă un nivel ridicat de anticipare, aşteptări extreme, suspans, incertitudini, teamă ridicată la rang de teroare, răsturnări de situaţie şi, prin ritmul alert şi viclean, îl implică în poveste, îl prinde în capcana cadrului spaţio-temporal al imaginarului narativ, determinându-l să rămână captiv şi după ce povestea se încheie.
Romanul „Pacienta tăcută”, scris de Alex Michaelides, este un thriller psihologic captivant, care reuşeşte să îndepărteze cititorul de realitatea imediată şi să îl transporte într-o lume în care, după un anumit număr de pagini, îi este teamă să rămână, dar din care nu vrea să plece cu niciun chip. Cuvintele lui Sigmund Freud, din motto, ar trebui tratate ca avertisment: „Cel care are ochi de văzut şi urechi de auzit se poate convinge că niciun muritor nu-i în stare să păstreze un secret. Dacă buzele îi sunt mute, pălăvrăgeşte cu vârfurile degetelor; trădarea se prelinge din el prin fiecare por.” Este o lume de care devine dependent. Şi în care crede că îi este ghid Theo Faber, psihoterapeut atipic, care încearcă să se vindece pe sine, lucrând cu pacienţii săi. Dar el îi este gazdă, ghid i se oferă cititorului senzaţia că este el însuşi. Acesta este doar unul dintre artificiile care creează suspansul. Theo Faber are 42 de ani şi mărturiseşte că a devenit psihoterapeut din cauză că, sau deoarece, depinde de care parte a poveştii te afli, era „sărit de pe fix”. Stăpâneşte atât de bine secretele meseriei, încât reuşeşte să fascineze nu doar cititorul, ci şi comisia de angajare, în timpul interviului pe care îl dă pentru un post la The Grove, o clinică psihiatrică de înaltă securitate, veche şi ameninţată cu închiderea, din cauză că era considerată ca fiind depăşită şi ineficientă. Ce îl determină să solicite un post acolo? Aparent, dorinţa de a lucra cu pacienta tăcută, care de aproape şase ani trăia între zidurile clinicii, fără nicio şansă de vindecare. Aparent, solicită un post acolo. În esenţă... Alicia Berenson, pictoriţă faimoasă, a cărei căsătorie cu un fotograf din lumea modei pare perfectă, şi a cărei viaţă pare să curgă în albia ei firească, între atelierul de pictură şi familie, între lumea mondenă şi intimitatea casei cu vedere spre parc, aflată într-una din zonele cele mai dorite din Londra, a fost considerată vinovată de moartea soţului ei, găsit împuşcat. Toate indiciile conduc către concluzia că Alicia şi-a ucis soţul. Dar ea cade într-o muţenie din care nu poate fi scoasă cu niciun efort şi este internată la The Grove. Tablourile ei se vând cu preţuri astronomice. Şi îl intrigă pe Theo Faber. În mod deosebit, îl intrigă tabloul „Alcesta”, care devine cheia misterului întreţinut în jurul crimei şi care ascunde amănunte stranii şi şocante. Este, de fapt, un autoportret, prin care pictoriţa se confesează cui are capacitatea de a o asculta şi înţelege. Pentru că, în tablou, Alcesta are chipul Aliciei. Alcesta este Fiica lui Pelias, regele din Iolcos, şi soţia lui Admetos, care a cucerit-o cu ajutorul lui Apollo. Acesta l-a ajutat să depăşească încercarea dificilă pe care i-a impus-o tatăl fetei, de a înjuga la carul de nuntă două animale duşmane între ele, un leu şi un mistreţ. Însă, uitând să ofere o jertfă Artemisei, în ziua nunţii, Admetos şi-a atras mânia zeiţei. Mulţumită lui Apollo, Artemis se potoleşte. Moirele, prezente la banchetul regal, au fost îmbătate şi determinate mai întâi să prelungească viaţa regelui, iar mai apoi să-i promită un dar de nuntă cu totul aparte: el avea să devină nemuritor, dacă altcineva apropiat s-ar fi oferit să moară în locul său. Apollo a părăsit curtea lui Admetos, iar Moartea a venit să-şi ceară victima. Însă nimeni din casă nu s-a oferit să-şi sacrifice propria viaţă: nici tatăl, nici mama sa, deşi erau foarte bătrâni. Numai Alcesta a fost gata să se ofere ca jertfă. Dar, în timp ce ea îşi lua rămas-bun de la soţ şi de la copii, la curte şi-a făcut apariţia Heracle, care se îndrepta spre casa lui Diomede, unde avea să se ocupe de una dintre muncile sale. Casa răsuna de bocete, dar, ca să nu-şi întristeze oaspetele, Admetos nu i-a spus ce se întâmplă. Eroul şi-a dat seama de adevăr, atunci cînd a văzut-o pe Alcesta îndepărtându-se, şi a salvat-o din ghearele Morţii. Dar, reîntoarsă printre cei vii, Alcesta intră într-o muţenie stranie. Pentru a descifra misterul Aliciei, psihoterapeutul trebuie să răspundă la o întrebare aparent simplă. De ce nu a mai vrut Alcesta să vorbeasă? Şedinţele de terapie cu Alicia şi fragmente din jurnalul acesteia construiesc labirintul unei poveşti din care cititorul are senzaţia că, dacă nu va reuşi să iasă singur, va ieşi după ultima pagină a romanului, cu ajutorul autorului. Dar puterea acestuia de a construi personaje care se joacă abil cu mintea cititorului, şi de a contura întâmplări pe care acesta le vede în penumbră, la graniţa dintre scenă şi culise, ieşite la limită din unghiul de lumină al reflectorului, conferă un farmec aparte poveştii şi un mister care urmăreşte şi determină întoarcerea din drum, chiar dacă ieşirea din labirint se vede clar. Străfulgerări de lumină, întrebări plasate subtil de către celelalte personaje, adresate lui Theo Faber, de parcă el ar fi pacientul colegilor săi, nu Alicia, amănunte a căror valoare o reconsideri după ce ai ajuns să întorci ultima pagină a cărţii, sunt, luate împreună, un lanţ al Ariadnei, dar fără mărturisirea, în prealabil, a rolului acestuia. Dacă cititorul îl urmează, găseşte ieşirea, dar la fel de posibil este să o găsească singur, fără ajutor, şi firul mai mult să îl încurce, dacă nu îi înţelege rolul. Discuţiile lui Theo cu colegii săi, par că decurg mai mult în stilul specific al unor şedinţe de terapie, decât într-unul colocvial sau profesional. Christian West este „un psihiatru jucător de rugby”, al cărui nume face trimitere la Christ, cel sacrificat pentru iertarea păcatelor omenirii, la fel cum, în final, medicul este personajul sacrificat: „- Ciudat să te văd iar aşa, Theo./- E mică lumea./- Din punct de vedere al sănătăţii mintale, este – da.” Indira Sharma este consilier psihoterapeut, iar numele ei face trimitere la Indira Ghandi, unul dintre cei mai notabili și controversați lideri politici, considerată una dintre cele mai influente femei ale secolului 20, aşa cum consiliera este considerată, în clinică, una dintre cele mai influente persoane: „- Ia-o. Prăjitură cu nucă. Am făcut-o aseară. Pentru tine./- Oh, mulţumesc, eu.../- Ştiu că nu-i ca la carte, însă întotdeauna obţin rezultate mai bune cu pacienţii dificili dacă le dau în timpul şedinţei o bucată de prăjitură.” Lazarus Diomedes este directorul clinicii, al cărui nume ascunde şi el cheia poveştii – Lazarus – Lazăr, cel înviat din morţi printr-un miracol, Diomedes – Diomede, erou grec din războiul împotriva Troiei, al cărui destin face trimitere la infidelitate, element comun al destinelor celor două personaje centrale, Theo şi Alicia, şi care apare şi ca personaj al tragediei „Alcesta”, scrisă de Euripide: „- Şi care e problema ta?/- Problema mea este faptul că ea nu vorbeşte. Alcesta moare în locul soţului ei. Iar la sfârşit învie, dar rămâne tăcută./- Aha. La fel ca Alicia. /- Da./- Din nou, pun întrebarea – care e problema ta?/- Ei, bine, evident, există o legătură, dar n-o înţeleg. De ce nu vorbeşte Alcesta la sfârşit?/- Păi, tu ce crezi?/- Nu ştiu. Poate că e copleşită de emoţie?/- Se poate. Ce fel de emoţie?” Dar, cine este psihoterapeutul, Theo Faber sau pacienta tăcută? Ce rol joacă transferul afectiv în relaţia dintre cele două personaje şi care devine dependent de celălalt? Finalul este pur şi simplu fascinant. Stilul narativ concis, lipsit de podoabe inutile, cu fraze scurte, succinte şi sugestive, care conferă dinamism şi întreţin suspansul, conturând capitole scurte, evenimentele transfigurate prin prisma a două puncte de vedere, care fac schimb de roluri într-un ritm viclean şi alert, intriga complexă şi finalul uluitor fac din romanul „Pacienta tăcută”, de Alex Michaelides, un thriller tulburător. Pentru mine, este cel mai bun citit până acum. Pentru că m-a provocat şi m-a învins frumos, aşa cum numai o carte bună poate să o facă. Recomand (de acelaşi autor): „Fecioarele”.
0 Comments
Leave a Reply. |
Mihaela Arhip
|