Fie că suntem sau nu conştienţi de acest lucru, fiecare dintre noi ajungem, la un moment dat, pe muchia lumii în care trăim. Şi, de multe ori, rămânem captivi acolo, în imposibilitatea de a evada, cel puţin pentru un timp. Avem atunci nevoie de un echilibru interior pe care îl descoperim numai în singurătate, undeva, departe de ceilalţi, la capătul lumii. După care, ne reîntoarcem în miezul lumii, lângă ceilalţi, întrucât omul este o fiinţă socială, Mircea Micle, expert în psihologie cognitivă, afirmând că „suntem condamnați de codul nostru genetic să stăm împreună.” În romanul „Acolo unde cântă racii”, scris de Delia Owens, întregul discurs narativ se focalizează pe imaginea singurătăţii (auto)impuse a personajului feminin, Kya - Catherine Daniella Clark, şi pe reflexia acestei imagini în oglinda unei comunităţi aflate limita dintre toleranţă şi discriminare a minorităţilor, nu doar a celei de culoare, ci şi a celei marginalizate prin starea socială şi materială precară – Barkley Cove, un orăşel aparent liniştit de pe coasta Carolinei de Nord. Un loc în care legendele convieţuiesc cu realitatea. Şi unde cei care au nevoie de echilibru şi de ocrotire se refugiază „acolo unde cântă racii”.
Titlul şi povestea se află într-o unitate stilistică şi lexicală aproape perfectă, punându-se reciproc în valoare. Metafora din titlu sporeşte expresivitatea discursului narativ, mai ales a celui descriptiv, incitând curiozitatea, la fel de metaforice fiind şi titlurile celor două părţi aflate în echilibru compoziţional sugestiv: „Balta”, „Mocirla”. Naratorul obiectiv relatează povestea pe două voci, aflate în planuri temporale diferite: în 1969, când „cadavrul lui Chase Andrews zăcea în mocirlă” şi din 1952, când „dimineaţa dogoritoare de august făcea ca răsuflarea de ceaţă a mlaştinii să se agaţe de stejari şi de pini”, şi Kya era „de doar 6 ani la acea vreme”, până în 2009, „în vreme ce amurgul se stingea” şi Kya, de 64 de ani, se stinge şi ea odată cu el: „inima i se oprise, fără zarvă, în piept.” La un moment dat, cele două voci se întâlnesc şi curg îngemănate în oceanul aceleiaşi poveşti, trecând prin mlaştina aceloraşi incertitudini. Prima parte, „Balta”, relatează despre o perioadă luminoasă, oarecum fericită, dar stranie, când toate par fireşti şi curate: „Balta nu e o mocirlă. Balta e un spaţiu al luminii, unde iarba creşte din apă iar apa curge către cer.” Este o perioadă de care Kya, personaj principal, îşi aminteşte cu relativă plăcere, farmecul ei fiind conferit de prezenţa ocrotitoare a mamei, a fraţilor şi surorilor, şi chiar a tatălui, cu toate defectele lui, dintre care se detaşează net alcoolismul şi indiferenţa, derivate şi ele din eşecurile repetate de a asigura familiei o situaţie decentă. Partea a doua, „Mocirla”, începe „într-o zi, când Kya avea deja 19 ani, picioare mai lungi, ochi mai mari şi parcă mai negri.” Nu mai observă detaşată grupurile de copii şi de adolescenţi, ci reflectă la diferenţa dintre ea şi aceştia: „Nu s-a schimbat mare lucru [...] ei cu râsul, eu pitită ca un crab de nisip în gaura mea.” Balta e limpede, ocrotitoare. Mocirla e tulbure şi terifiantă, dar cheamă cu o voce care nu poate fi refuzată. Vocea curiozităţii de a experimenta ceea ce este interzis. Trei întâlniri sunt definitorii pentru tot ceea ce va urma în viaţa celei pe care oamenii din orăşel au numit-o „Fata mlaştinii”, după ce, părăsită de părinţi şi de fraţi, rămâne singură să descifreze labirintul de bălţi şi mlaştini, de smârcuri şi cărări de ape, printre epave „eşuate ca nişte coifuri de hârtie în apa puţin adâncă”, păduri de stejar şi de palmier-evantai şi vânturi neprielnice: „Sălaşul se afla dincolo de palmierii-evantai, al căror şir se întindea de-a lungul câmpiei nisipoase până la colierul de lagune verzi şi, în depărtare, până la mlaştinile de dincolo de acestea. Kilometri întregi de buruieni, aşa de rezistente, că puteau creşte şi-n apă sărată, întrerupte doar de copaci gheboşaţi, în care se întipărise forma vântului. Păduri de stejar se adunau de ambele părţi ale barăcii şi adăposteau cea mai apropiată dintre lagune, a cărei oglindă forfotea de viaţă. Printre copacii aceştia se strecurau dinspre mare aer sărat şi ţipete de pescăruşi.” Una dintre ele este întâlnirea cu Tate Walker, care o ajută să se întoarcă acasă, după ce se rătăcise „într-un tărâm cu lagune întunecoase”. Între cei doi se va înfiripa, cu timpul, o prietenie şi mai apoi o iubire stranie, ferită de ochii lumii. Căutată de cei de la Asistenţă Socială, pentru a fi trimisă la şcoală, Kya i se confesează: „Mi-e că o să mă priponească, mă tem să n-ajung în grijă la părinţi de-mprumut...” Sfatul vine sub formă de metaforă: „... ai face bine să te-ascunzi acolo unde cântă racii.” Şi Kya îşi aminteşte că mama ei o încuraja să exploreze balta, folosind aceeaşi metaforă: „Du-te cât de departe poţi – hăt departe, până acolo unde cântă racii.” O a doua întâlnire providenţială este cea cu Săltăreţu’, proprietarul de culoare al unei prăvălii cu de toate, unde Kya vinde midii şi peşte, ca să supravieţuiască. Nu întotdeauna are nevoie Săltăreţu’ de ceea ce aduce fata, dar mereu îi cumpără marfa, plătind cinstit. El şi soţia sa, Mabel, o ajută cu haine şi cu hrană, oferindu-i afecţiune. Dar fata rămâne tot o sălbăticiune stranie, singurătatea modelând-o în moduri nebănuite. Şi învăţând-o că o condiţie de bază a supravieţuirii este lipsa de încredere în ceilalţi. Cea de-a treia întâlnire definitorie este cea cu Chase Andrews, care o sperie, trecând în grabă cu bicicleta pe lângă ea, când era mică şi se ducea în orăşel, ca să se aprovozioneze. Mai târziu, o va seduce, ca să îşi completeze lista de trofee. Părăsită de Tate, care studiază la Universitate şi este conştient că el şi fata fac parte din lumi total diferite, Kya crede că se îndrăgosteşte de Chase, care reprezintă speranţa de a se integra în comunitatea care o respinge cu furie, la început, mai apoi cu teamă, cu dezgust. Până într-o zi, când Chase este găsit mort, în mlaştini. Ştiind despre relaţia dintre acesta şi fata mlaştinii, ea devine principalul suspect. Chase o învaţă să iubească. Tate o învaţă să citească, pentru a putea să îşi eticheteze şi clasifice colecţia de pene, cuiburi, scoici şi plante, ceea ce conduce la publicarea unor studii ştiinţifice despre flora şi fauna locurilor, care o fac renumită. Săltăreţu’ o învaţă că pe oameni nu îi deosebeşte culoarea pielii, ci culoarea sufletului. Atentă observatoare a vieţii din mlaştină, Kya face la un moment dat o asociaţie stranie între viaţa amoroasă a insectelor şi viaţa ei: „Femelele de licurici atrag masculii cu semnale mincinoase şi-i mănâncă; femelele de călugăriţă îşi devorează propriii parteneri. Insectele femele [...] ştiu cum să se descurce cu iubiţii.” Şi aceasta pare să fie cheia a tot ceea ce va urma. Procesul, reîntâlnirea cu Tate, care îi va deveni partener de viaţă, aşteptarea şi căutarea fraţilor, a părinţilor, recitarea obsesivă a unor poeme scrise de Amanda Hamilton. Şi mai ales poemul niciodată recitat: „Licuriciul”. Şi mai ales moartea. „Se lăsase noaptea. Tate se întoarse către baracă. Însă când ajunse lângă lagună, se opri sub rămurişul des şi privi sute de licurici scânteind, răsfiraţi până în ungherele întunecate ale bălţii. Până hăt departe, acolo unde cântă racii.” Descoperirea făcută de Tate, după moartea Kyei, dovedeşte că singurătatea are două feţe, ca o monedă, şi zimţi ascuţiţi pe margine. Dacă nu te tai în zimţi, arunci moneda şi nu ţine numai de destin cum cade. Ţine şi de gândul cu care o arunci. Romanul „Acolo unde cântă racii”, scris de Delia Owens, este o naraţiune plăcută, uşor de citit, cu un oarecare suspans şi cu final nebănuit. Dar suferă de câteva neajunsuri. În primul rând, cartea pierde prin povestea lipsită de profunzime, prin prezenţa unor clişee, prin scriitura care, deşi fluentă şi expresivă, nu este spectaculoasă stilistic şi compoziţional, ci abundă în descrieri care trădează specialitatea scriitoarei (cu licenţă în zoologie şi doctorat în etologie). Pe urmă, intriga poliţistă pare spectaculoasă, la început, dar pierde din profunzime şi mister, pe parcurs, atât ancheta poliţiei locale, cât şi procesul fiind lipsite de veridicitate, la un moment dat chiar romanţate. Personajul feminin nu este nici el autentic, deşi îi sunt surprinse, gradat, stările sufleteşti resimţite la vârste diferite, şi reacţiile şi trăirile par lipsite de veridicitate, poate din cauză că pare mai autentică viaţa mlaştinii, pentru care s-au depus mai multe eforturi în descriere, de parcă oamenii ar fi fost doar un element de comparaţie în evidenţierea farmecului vietăţilor bălţii. Sau, poate, din cauza faptului că romanul pendulează între a fi poliţist, erotic, însemnare pe marginea caietului unui psiholog care studiază efectele singurătăţii sau studiu naturalist. Toate aceste minusuri fac din „Acolo unde cântă racii” o lectură facilă. Dar captivantă. Depinde de ceea ce aşteaptă fiecare să trăiască atunci când deschide o carte.
0 Comments
Leave a Reply. |
Mihaela Arhip
|