De multe ori m-am întrebat cum ar fi dacă m-aş putea întoarce în timp. Dacă aş putea călători în timp, fie şi pentru un scurt interval. De cât timp aş avea nevoie? De multe ori m-am întrebat ce aş schimba în viaţa mea, dacă m-aş putea întoarce în timp. Aş putea schimba ceva în viaţa mea, fără să afecteze în mod negativ viaţa celorlalţi, a celor dragi, a celor (ne)cunoscuţi? Sunt nenumărate cărţi pe tema aceasta, de la „Colind de Crăciun”, de Charles Dickens şi „Maşina timpului”, scrisă de H. G. Wells, la „Un yankeu la curtea regelui Arthur”, de Mark Twain, „Omul din castelul înalt” de Philip K. Dick, nuvelele fantastice ale lui Mircea Eliade, „Biblioteca de la miezul nopţii”, de Matt Haig, „Cinci oameni pe care îi întâlneşti în Rai”, de Mitch Albom şi multe altele.
Romanul „Până nu se răceşte cafeaua”, scris de Toshikazu Kawaguchi, se focalizează pe tema Iubirii, sensibil şi fascinant grefată pe tema Timpului. O cafenea cu nume straniu -Funicula. Funiculi, pe o alee dosnică din Tokio, trei angajaţi - patronul, soţia acestuia şi o chelneriţă tânără, patru clienţi fideli şi o clientă permanentă, aşezată pe un scaun de pe care se ridică doar o dată pe zi, pentru a merge la toaletă. Şi patru poveşti despre sacrificiu, sinceritate şi despre lipsa de comunicare într-o realitate hipertehnologizată, în care tradiţii şi ritualuri străvechi se pierd ca aburul care iese dintr-o ceaşcă plină cu cafea fierbinte, pentru scurt timp. Până se răceşte cafeaua. Funiculi Funicula – cafeneaua deschisă în 1874, „în anul 7 al epocii Meiji, când casele oamenilor erau luminate cu petrol”, este micuţă, răcoroasă, construită într-un subsol, fără ferestre. Ca să intri în cafenea, „trebuie să cobori o scară ce te duce la subsol, iar la capătul ei te întâmpină o uşă înaltă de doi metri, care încă mai păstrează luciul cojii copacului din care a fost făcută. Odată deschisă uşa, clientul nu intră în cafenea, ci traversează un hol îngust din argilă, lung de doi sau trei paşi. Cum sala de mese a cafenelei e pe partea dreaptă a holului, nimeni nu poate vedea cine intră decât după câteva secunde de la clinchetul clopoţelului.” Numele cafenelei este straniu, face trimitere la titlul unui cântec napolitan, compus în 1880, prin urmare, cu 6 ani după ce primul client trecuse pragul micuţei cafenele, cântec ale cărui versuri vorbesc despre dragoste şi despre idealuri, despre vârful unui vulcan pe care îşi propun toţi să îl atingă şi care, pentru fiecare reprezintă altceva. Titlul are valoare anticipativă, prefigurând tema timpului prin care se poate călători. Altfel, un patron care a desoperit în viitor melodia celebră şi o fredonează obsesiv, nu ar fi putut să numească aşa o cafenea înfiinţată cu 6 ani mai devreme de apariţia melodiei. Cafeneaua are clienţii ei fideli, mai ales că acolo pot bea un singur tip de cafea, Mocca, pregătită după un anume ritual, de către patron, şi servită de chelneriţa Kazu. Kazu este studentă la Arte, tânără, de o tinereţe parcă eternă. Serveşte în cafenea încă de la începutul acesteia şi are mai mereu o mină serioasă, gravă. Numele „Kazu”, în limba japoneză, are mai multe traduceri, în funcţie de modul în care este scris. Poate însemna „calm, armonie, pace, seninătate”, dar şi „unu”, sugerând vechimea şi unicitatea, precum şi „viaţă lungă, cunoaştere”. Toate cele trei versiuni conferă personajului Kazu caracteristici pe care şi le dezvăluie treptat, pe parcursul romanului. Îi conferă unicitate, prin rolul pe care îl are în bunul mers al afacerii din micuţa cafenea, acela de păstrător al unui ritual străvechi, care a adus cândva faimă localului, dar care acum este foarte rar practicat. Într-un colţ retras la cafenelei, este un scaun pe care stă mereu o femeie „îmbrăcată într-o rochie albă, cu mâneci scurte”, care citeşte liniştită dintr-o carte, aceeaşi, mereu. Patronii cafenelei – Nagare şi soţia sa, Kei - au fiecare tabieturi şi câte o trăsătură definitorie, anticipată şi de nume. Deşi sunt patroni, par a fi dominaţi de Kazu, chelneriţa păstrătoare şi practicantă a străvechiului ritual al servirii cafelei şi al întoarcerii în timp. Ritual în care cei mai mulţi dintre clienţii cafenelei nu cred deloc sau cred doar pe jumătate. Presa incită curiozitatea prin menţinerea titlului şi articolului despre minunea de la cafeneaua Funiculi Funicula şi întreţin legenda urbană conform căreia, aici, te poţi întoarce în timp. Există însă un set de reguli, aparent simple: Chiar dacă te vei întoarce în trecut, orice ai face, nu poţi să schimbi prezentul; ca să te poţi călători înapoi în timp, trebuie să te aşezi pe scaunul ocupat de femeia în alb, care se ridică o singură dată pe zi, doar pentru a merge la toaletă; singurii oameni pe care îi poţi întâlni în trecut sunt cei care au vizitat cafeneaua; cât te afli în trecut, nu ai voie să te ridici de pe scaunul special; timpul reîntoarcerii e limitat - până nu se răceşte cafeaua, pe care Kazu o toarnă după un ceremonial străvechi: „... ca din senin, apăru lângă ea, ţinând în mână o tavă de argint pe care erau o cafetieră de argint şi o ceaşcă albă din porţelan [...] începu să toarne încet cafeaua în ceaşcă.”, „Din gâtul strâmt şi lung al cafetierei de argint, subţire ca un fir de aţă de culoare neagră, licoarea curgea tăcută”, „... odată cu fuiorul de abur care ieşea unduindu-se din cafeaua fierbinte, totul în jurul mesei începu să se ditorsioneze...” Patru poveşti dezvăluie limitele până la care poate trăi fericirea un om care doreşte să experimenteze o călătorie în timp, deşi ştie că, orice ar spune şi orice ar face, nu va schimba nimic în viitor. Şi atunci, ce rost mai are să te întorci în timp? Patru clienţi fideli: Fumiko, Fusagi, Kotake şi Yaeko. Fiecare personaj este introdus în scenă prin sunetul clopoţelului de la intrare „Ding-dong!” şi prin salutul unuia dintre angajaţi: „- Bine aţi venit!”. Pe urmă: „- Mai doriţi o ceaşcă cu cafea?” şi „- Beţi cafeaua până nu se răceşte...” Prima poveste poartă titlul cărţii pe care o citeşte femeia în alb – „Îndrăgostiţii”. E povestea Lui Fumiko, a cărei tristeţe poartă povara despărţirii de iubitul ei. A doua poveste - „Doamna şi domnul Fusagi” - este povestea cuplului căsătorit, a cărui dramă este o boală necruţătoare a unuia dintre soţi. A treia poveste – „Surorile Hirai” - relatează drama lui Yaeko, patroana fistichiu îmbrăcată a unui bar din vecinătate, iar ultima - „Mamă şi fiică” - este povestea soţiei patronului, Kei. Femeia în alb este cea care ar trebui să descurajeze cel mai mult pe cei care vor să se aşeze pe scaunul special: dacă nu bei toată cafeaua înainte să se răcească, „vei fi următoarea stafie care va sta pe acest scaun...” Destinele personajelor se întrepătrund, toţi sunt martorii experienţelor trăite de cei care se întorc în timp şi toţi sunt o definiţie a vulnerabilităţii fiinţei umane, cu excepţia lui Kazu, care pare personaj-cheie, indispensabil şi învăluit într-o aură de mister, acceptată fără nicio rezervă de ceilalţi. Kazu, pe care „ca întotdeauna, calmă şi stăpână pe sine, şi azi o auzim spunând clienţilor - Beţi cafeaua până nu se răceşte...” Romanul „Până nu se răceşte cafeaua”, scris de Toshikazu Kawaguchi, se citeşte în parfumul persistent şi profund al cafelei preferate, cu gustul dulce-amărui invadând-ţi gândurile, atâta timp cât, din ceaşcă, se ridică aburul fierbinte şi aromat. Atât te poţi întoarce în timp. Până nu se răceşte cafeaua. Ca să poţi reveni în prezentul realităţii tale. Este un roman încărcat de simboluri, provocator şi incitant, deşi, aparent, e uşor de citit. Odată ce pătrunzi în cafeneaua micuţă din Tokio, intri într-o lume fascinantă, departe de curgerea timpului din afara ei: „trei orologii vechi tronau pe un perete, dar limbile de pe cadrane arătau trei ore diferite.” Lipsa ferestrelor împiedică şi ea situarea în timp şi dezorientează: „Dacă nu aveai ceas, nu ştiai dacă afară era zi sau noapte.” Personajele sunt complexe, puternic conturate, toate experienţele întoarcerii în timp determinându-le să conştientizeze că, deşi nu pot schimba cu nimic viitorul, întoarcerea în timp are sens atâta vreme cât se schimbi ei în bine. Citeşti, ca să te întorci în timp. Pe urmă, laşi cartea din mână, îţi vezi de monotonia cotidiană, lupţi, trăieşti, cazi şi te ridici, iubeşti, urăşti, visezi, cauţi un vârf de vulcan pe care să urci, cobori şi, când oboseşti împovărat de toate acestea, îţi faci din nou cafeaua preferată şi... te întorci în timp, ca să citeşti... până nu se răceşte cafeaua... Recomand (de acelaşi autor): „Povestiri din cafenea”
0 Comments
Leave a Reply. |
Mihaela Arhip
|