Dincolo de intrigile pentru succesiune, de luptele politice şi de planurile perfide de preluare a puterii, dincolo de trădările celor mari şi fidelitatea celor mici, dincolo de aspectele sociale ale perioadei de după evenimentele din 1989, dincolo de lupta dintre orgoliu şi umilinţă, romanul „Nopţile Patriarhului”, de Tatiana Niculescu, are ca temă deşertăciunea în accepţiunea pe care o dă acestui termen Eclesiastul: deșertăciunea este echivalentă inutilității. Așa se spune și în Eclesiastul 1:2-3, “Totul este deșertăciune”. Deşertăciune, ca răspuns la eforturile de a schimba ordinea Lumii, mai ales prin politică, fie ea religioasă sau de altă natură, care oferă iluzia puterii şi a unui loc de frunte în ierarhia instituţiilor statului. Şi, în centrul acestei lupte acerbe pentru putere, un om. În inima furtunii, încercând să dirijeze rafalele, era un om şi „... nu era nici el fitecine, era Patriarhul Bisericii, Patriarhul Ţării! Adică era chiar mai ceva decât preşedintele!”. Un om, măcinat de conflicte interioare puternice, între regrete şi amintiri, între trădări şi încercările de a le justifica. Măcinat de boală şi bătrâneţe.
Zilele îi sunt dominate de neputinţa de a mai sluji, de a se hrăni la fel ca înainte, de a se achita de îndatoririle funcţiei, de a stabili şi de a avea întâlniri mai mult de o jumătate de oră. Nopţile îi sunt dominate de nesomn, de durere şi ruşine, de revelaţii care reflectă cele mai ascunse gânduri şi dorinţe, şi care îl găsesc în momente de criză trupească şi îl lasă sfârşit, transpirat şi stors de ultima fărâmă de putere. Şi de rugăciune îi sunt dominate atât zilele, cât şi nopţile. În jurul lui, oameni şi Oameni. Pe de o parte, Armata, Biserica, Sistemul sanitar, Presa, partidele politice, într-o continuă viermuială şi trudă, inutile şi deşarte ambele, pentru a îmbrăca în straie tinere şi supuse Biserica. Mitropolitul, cu „trăsături ascetice, barba lungă, înspicată, nasul drept, ochii mici şi pătrunzători, mâinile cu degete subţiri, lungi, de om care stăpânea tainele înfrânării şi măsura vorbirii. Un parfum discret îl însoţea, ca pe sfinţi aura din icoane.” Grifonu, vicarul patriarhal, „un animal politic tenace care manevrase cu diplomaţie, cu slugărnicie, cu servicii utile, cu mici informaţii de ici, de colo, oameni influienţi din toate partidele politice şi din toate grupările apărute în sânul Bisericii.” Doctorul Nicolae Stoenescu, „şeful clinicii de chirurgie urologică”, „un bărbat înalt, bine făcut, cu părul înspicat, cu mersul sigur”, orgolios şi sigur pe sine, lipsit de credinţă şi cinic. Şi uşor de cumpărat. La fel ca jurnalistul Alexandru Viziru, care trăieşte cu teama concedierii de la ziarul la care lucrează, şi care vrea să se pună la adăpost, înfiinţând o publicaţie online. Şi generalul Aioaniţoaiei, care ştie că „şi cei mai cumsecade ziarişti erau dezorientaţi, nu aveau nici experienţă de viaţă şi nici o experienţă valabilă a propriei meserii”, îi oferă preţul corect. Om de aproape 45 de ani, Generalul „era tăcut de felul lui. Înalt, osos, în costum deschis, de doc, purtând ochelari cu rame transparente şi lentile Zeiss”, „era de părere că Biserica reprezenta stâlpul societăţii şi că era un partener important în strategia de securitate naţională.” Ceea ce nu-l împiedică să mă dezamăgească în final, deşi această dezamăgire ascunde şi admiraţie faţă de abilităţi pe care nu oricine le poate avea. O admiraţie geamănă cu cea pe care o are acest personaj în finalul cărţii, pentru bătrânul Patriarh. „... nu şi-ar fi închipuit că bătrânul Patriarh ştiuse tot timpul, din 1990 încoace, până murise, şi nu scosese o vorbă despre asta, în lungile lor discuţii amicale. Nu reuşise aşadar să-i câştige încrederea pe deplin, cum crezuse. Acum, că se terminase totul, era de admirat.” Pe de altă parte, maica Macrina, care păstra ordinea şi curăţenia în reşedinţa Patriarhului, slujindu-l cu credinţă, şi care mereu „îl privea ca pe un copil drag, urmărindu-i fiecare gest şi fiecare sorbitură”, „cu paşi de felină”, „micuţă şi iute”. Mereu în preajma Patriarhului, îi cunoştea preferinţele şi durerile. „Când ştia că Patriarhul nu mai are nevoie de nimic, Macrina se retrăgea în lumea ei de bătrânică îndemânatică şi împletea ciorapi pentru nepoţii surorilor ei, se ruga, citea din Psaltire, controla dulceţurile din dulap, ca nu cumva să prindă mucegai deasupra, ori schimba bucheţelele de busuioc de la icoane.” Şi Cornel, şoferul particular al patriarhului, care „fusese cu el la toate drumurile, de peste douăzeci de ani, la bine şi la rău, la strâmtoare şi la mărire, se sfătuiseră, îşi împărtăşiseră griji şi bucurii, ca doi prieteni credincioşi şi statornici. El vedea multe în jur, auzea multe, ştia multe, dar nu spunea nimănui nimic...” La 92 de ani, bătrânul Patriarh, pe care cititorul îl poate identifica uşor cu un Teoctist chinuit de adenom de prostată şi de un prezent a cărui structură e tot mai rarefiată, tot mai permeabilă, lăsând să se strecoare trecutul incisiv şi (ne)vinovat, luptă nu doar cu neputinţele trupeşti, ci şi cu o generaţie mult mai tânără, într-o (ne)firească goană după nou, după putere, cu o democraţie greşit înţeleasă şi cu (im)posibilitatea de a descâlci ghemul de intrigi care se ţese în jurul lui. E un personaj viclean, prevăzător, însă de o naivitate profund depăşită de şiretenia agresivă a noii generaţii. ”Mersese lin prin viaţă şi cu folos. Nu se împotrivise, nu ştiuse să spună nu, nu se pusese de-a curmezişul istoriei, tăcuse când era de tăcut, vorbise cu măsură când era de vorbit, dăduse Cezarului ce era al Cezarului şi lui Dumnezeu ce era al lui Dumnezeu.” „Nopţile Patriarhului”, de Tatiana Niculescu este o carte interesantă pentru cititorul nefamiliarizat cu articolele din presa vremii în care se petrece acţiunea, nefamiliarizat cu trăsăturile luptei pentru putere, cu intrigile politice ale tuturor timpurilor. Dar... Sunt tentată să amintesc de stilul jurnalistic, cu concizia şi accesibilitatea discursului, destinat unui public eterogen, cu o pregătire profesională diferită sau cu diverse niveluri de cultură, stil caracterizat prin scopul informativ şi persuasiv, printr-o oarecare sobrietate, apelând la amănunte şi artificii narative care susţin încercarea de a surprinde şi de a captiva. Pe alocuri, discrepanţa între capitole este vizibil deranjantă, unele părând a fi preluări şi prelucrări superficiale ale unor articole din presa vremii, altele, naraţiune, ficţiune, şi altele lecţii dintr-un manual, explicate profanilor, iar îmbinarea derutează şi strică echilibrul narativ al poveştii. Dar mă gândesc la profesia autoarei şi sunt tentată să iert acest păcat, acceptând intenţia de a redacta romanul ca pe un articol de ziar ale cărui dimensiuni generoase sunt justificate de importanţa subiectului, care nu poate fi tratat în câteva coloane. Am rămas în minte şi în suflet cu un paragraf care redă cuvintele înţelepte ale unui duhovnic bătrân: „Trupul e unealta mântuirii omului. [...] Când eşti la ananghie, întoarce-te la trup, posteşte, osteneşte-l, ca să-ţi dea de ştire că e cu tine, du-te cu toată mintea şi cu toate gândurile în durerea lui, să fii una cu ea, şi apoi lasă-ţi inima spre Hristos. Încet, încet, cu răbdare şi cu îndurare, ai să intri în starea de rugăciune. Fără trup nimic nu poţi să faci. Dumnezeu îţi rămâne străin.” Recomand (de acelaşi autor): „Regina Maria: ultima dorinţă”, „Mihai I, ultimul rege al românilor”, „Mistica rugăciunii şi a revolverului: viaţa lui Corneliu Zelea Codreanu”, „Ei mă consideră făcător de minuni: Viaţa lui Arsenie Boca”, „Regele şi Duduia: Carol II şi Elena Lupescu dincolo de bârfe şi clişee”, „Spovedanie la Tanacu”, „Povestea domniţei Marina şi a basarabeanului necunoscut”, „Tăierea fecioarelor”.
0 Comments
Leave a Reply. |
Mihaela Arhip
|