Se spune că istoria este scrisă de învingători. Metaforic vorbind. Dar eu cred că este scrisă de supravieţuitori. Percepţia particulară asupra evenimentelor relatate poate oferi o perspectivă mult mai detaliată, semnificativ mai aproape de realitate. Fiecare om resimte propria tragedie mai acut decât o resimte pe a celorlalţi, e ceva normal, uneori e tentat să denatureze întâmplările, conferindu-le o aură de poveste unică, ceea ce nu e chiar atât de departe de adevărul trăit. Scris la persoana I, din perspectiva unei adolescente care suferă de o formă de autism, romanul „Fata care nu se putea opri din mers”, scris de Samar Yazbek, este cel mai tulburător roman despre război pe care l-am citit vreodată. Nimic din ce am citit despre Siria acelor timpuri, marcate de ororile războiului şi de anumite tabuuri culturale, nu m-a impresionat atât de profund, nici în literatură, nici în presă. Şi, paradoxal, e romanul cel mai încărcat de poezie, deşi are ca temă războiul, nu doar cel exterior, ci, mai ales, cel interior.
Rima Salim al-Mahmudi trăieşte în Damasc şi s-a refugiat într-o muţenie din care nu iese decât rareori, când recită versete din Coran. Totul începe şi se termină într-un subsol, în care Rima rămâne captivă, ferită de bombardamente, legată cu sfoară de zăbrelele unei ferestre, de către Hassan, prietenul fratelui ei, printre foi albe, pe care scrie ceea ce îşi aminteşte despre războiul în miezul căruia trăieşte. Are un singur pix cu mină albastră şi scrie cu el, temându-se că se va termina şi nu va mai putea să îşi scrie povestea. Nu ia în calcul ipoteza că s-ar putea termina, ea şi povestea ei, înaintea de a se termina mina pixului. Şi consemnează cu luciditate tot ceea ce crede că este important pentru cei care vor găsi manuscrisul. „M-am născut cu darul mersului şi de atunci nu pot să mă mai opresc. Mă ridic şi pornesc. Merg şi iar merg. Drumul îmi pare fără de sfârşit. Picioarele mă poartă, iar eu merg. Nu fac decât să le dau ascultare.” De aceea, mama ei o leagă de patul din cameră, când nu o poate lua cu ea la serviciu, la o şcoală unde este menajeră. Când ies împreună din casă, ceea ce se întâmplă foarte rar, o leagă de mâna ei, ca să nu se îndepărteze şi să se rătăcească. Protejată de mamă şi de fratele ei, Rima nu poate fixa începutul războiului cu exactitate, în plan temporal. Pentru ea, războiul a început când au plecat de acasă, la mătuşa Sitt Suad, unde mama ei face curăţenie, şi trebuie să treacă de mai multe puncte de control. La unul dintre ele, martoră a unor atrocităţi comise de soldaţii şi civilii care păzesc punctul de control, înnebunită de frică, se dezleagă de mâna mamei şi trece de barieră. Un soldat trage un foc de avertisment, după ce îi ordonă, de mai multe ori, să se oprească. Apoi trage în ea şi o nimereşte în umăr. Uimită, cade şi simte trupul mamei căzând peste al ei, într-un ultim gest de ocrotire: „ Mă prăbuşeam în abisuri, însă era plăcut. Ca şi cum aş fi dormit într-un leagăn, dacă n-ar fi fost durerea pătrunzătoare din umăr. Am simţit trupul bărbatului care mă purta în braţe şi am reuşit să-i disting bătăile inimii. Nu răsufla greu. Încă auzeam în urechi respiraţia mamei. Apoi... am adormit. Când m-am trezit, mama dispăruse de tot. Trecusem de barieră.” Oricât s-ar strădui, nu poate fixa nici sfârşitul războiului. „Ieşiserăm doar ca să mergem până la Sitt Suad, unde mama făcea curăţenie... La Sitt Suad, care mă învăţase să scriu şi să citesc şi care făcuse din mine tot ceea ce sunt. Ieşiserăm doar... şi luaserăm până acolo un autobuz mic şi alb. Trebuia să fie doar o călătorie, aşa cum fuseseră alte zeci înaintea ei!” „Nu mai pot să fiu atentă la litere.” Între cele două consemnări, adolescenta pasionată de lectură, talentată la desen, trece prin iadul războiului, care o forţează în episoade scurte, dar de o duritate extremă, să iasă de la adăpostul sigur al lumii interioare şi să înfrunte realitatea exterioară. Pentru a face suportabil popasul în acel subsol apărat de bombardamente, scrie întreaga poveste a vieţii ei, cu sinceritate, filtrând realitatea prin prisma unei sensibilităţi exacerbate şi a unei creativităţi ieşite din comun: „Este secretul meu, însă ţi-l voi spune: ce m-a ajutat realmente să cunosc lumea exterioară a fost muţenia mea. Ştiu că te va surprinde această afirmaţie. Dar îţi repet că am cunoscut lumea datorită refuzului limbii mele de a se mişca. Şi din cărţi. Iar asta îmi era de ajuns.” Fascinată de cartea lui Antoine de Saint-Exupéry, al cărei personaj îi devine prieten, ascultă sfatul Micului Prinţ şi îşi construieşte trei planete secrete. Prima era spaţiul de sub pat. Adunase nimicuri, jucării, cărţi, foi şi creioane colorate „în acel spaţiu delimitat de cele patru picioare ale patului. Ţineam între degete lumea aceea. Nu aveam nevoie nici măcar să ridic capul, căci el se desprindea singur de trup şi zbura. Vedea tot ce era de văzut, apoi se întorcea la locul lui. Degetele mele atingeau cerul, apoi reveneau sub pat.” A doua planetă secretă a fost biblioteca şcolii, unde mătuşa ei, Sitt Suad, era bibliotecară: „Pe această planetă secretă, care s-a transformat într-o scenă de teatru, am uitat că eram legată la mână. Scena era un semicerc, iar din rafturi coborau o mulţime de creaturi, fiecare raft cu cărţi devenind în sine o scenă. [...] În bibliotecă înotam între cer şi străfundurile mărilor.” Acolo, a învăţat să scrie şi să citească. „În afară de planeta secretă din bibliotecă şi cea de sub pat, mai aveam una, la mine în cap. Am desenat-o de mai multe ori, avea formă sferică şi am numit-o planeta de lut. Acolo am desenat lucruri neînţelese pentru ceilalţi, pe care nu voi avea şansa să le explic.” Fiind alungată de război din celelalte două planete secrete, pe a treia o construieşte în aşa fel încât să fie specială, „o planetă greu de cucerit”. „...planeta de lut este specială, căci ea nu va dispărea decât odată cu mine.” Camera aceea de la subsol, unde a rămas captivă, ar fi putut deveni o a patra planetă secretă, dar întâmplările prin care a trecut nu îi mai permit să o construiască atât de uşor şi de frumos ca pe celelalte trei. Şi acolo, între dărâmături, legată cu o sfoară de mână şi de gratiile de la geam, înfometată şi încercând să înţeleagă ceea ce i se întâmplă, după ce experimentase moartea şi întoarcerea printre cei vii, pierderea unei prietene, iubirea pentru prietenul în grija căruia o încredinţase fratele ei, înainte de a pleca să lupte, nepăsarea şi singurătatea dureroasă, cruntă, conştientă de propria senzualitate, descifrând reacţiile celorlalţi, scrie: „povestea mamei care a dispărut. / Povestea fetei fără păr care a dispărut. / Povestea fratelui meu care a dispărut. / Povestea lui Umm Said care a dispărut. / Povestea lui Hassan care a dispărut. / Povestea celor doi copii care au dispărut. / Câinele care a dispărut. / Musca dispărută.” Încheie, cu luciditate: „Şi eu sunt o poveste care o să dispară.” Însă povestea ei a rămas în paginile unei cărţi. Romanul „Fata care nu se putea opri din mers”, scris de Samar Yazbek, este o tulburătoare pledoarie pentru pace, o descriere a ororilor războiului perceput de o adolescentă refugiată în propria minte, în propriul trup, care refuză să vorbească, încercând să înţeleagă ceea ce i se întâmplă. Şi, aşa cum desena şi colora literele, transformându-le în personaje şi flori şi aspecte ale realităţii exterioare, pentru a fi înţelese de ceilalţi, desenează trăiri, sentimente şi stări sufleteşti cu sinceritate dezarmantă, încălcând tabuuri şi sfidând legile firii care spun că omul moare odată ce sufletul îi părăseşte trupul, planeta de lut. Ea descoperă faptul că, refugiat într-o carte, sufletul poate dărui viaţă veşnică celui care a scris-o. Nu cartea este planeta secretă a Micului Prinţ?
0 Comments
Leave a Reply. |
Mihaela Arhip
|