Mai întâi a fost aşa: „O zi caldă din anotimpul cireşelor. Lumina era frumoasă, deşi cerul era acoperit. Un pic” Pe urmă, a fost o zi rece din anotimpul (ne)sfârşit al pandemiei. Lumina e caldă, e bună, e curată, refugiată în ochii aproapelui. Şi ţine loc de zâmbet, când partea de jos a chipului e acoperită de mască. Un pic. Sau, a fost în altă ordine? Nu mai contează ordinea. A fost. Pe urmă... Cartea căzuse din raft, când m-am repezit eu să scot o alta, pe care o căutam de mult timp. A căzut din cauza nerăbdării de a ţine în mâini cealaltă carte, din cauza neatenţiei şi a ochelarilor cu dioptrii (ne)semnificative, aburiţi de la masca pe care nici acum, după un an de antrenament intensiv, nu ştiu să o port.
Nu sunt eu, m-am gândit speriată, eu nu mă port aşa cu cărţile. Poate cu oamenii, uneori, fără să vreau, dar cu cărţile nu, niciodată. Cartea căzuse cu faţa în jos şi am ridicat-o. Mi-am şters cu degetul arătător lentilele ochelarilor, gest reflex şi (ne)recomandat, am coborât masca puţin, cât să nu-mi aburesc din nou lumina şi am citi textul imprimat pe coperta IV. Logic era să întorc cartea şi să citesc titlul, dar m-am gândit că ar fi mai bine să cunosc cartea aşa cum a vrut ea. Nu sunt eu, dacă nu fac aşa. Şi, citind, am început să mă recunosc: „O zi caldă, din anotimpul cireşelor. Lumina era frumoasă, deşi cerul era acoperit. Un pic. În ziua în care am îmbătrânit, am adormit un pic pe bancă, la umbră. Şi am visat un vis nemaivisat. În ziua în care am îmbătrânit, citeam o carte nemaicitită. Mi-a plăcut. În ziua în care am îmbătrânit, am zâmbit şi m-am sprijinit de braţul oferit de un tânăr binevoitor: – Vă pot ajuta, doamnă? m-a întrebat politicos şi zâmbitor. A fost frumos. În ziua în care am îmbătrânit, am plâns. Un pic. Ştiu eu de ce. În ziua în care am îmbătrânit, am obosit un pic. Am respirat greu şi m-am rezemat de un copac. Am respirat şi am uitat unde am plecat. Şi-am râs, nu ştiu de ce. A fost frumos. În ziua în care am îmbătrânit, mi-am amintit de mama şi de tata. De parcul Cişmigiu. Şi de vecinii din curtea alăturată. Şi de o fetiţă mică, slăbuţă şi miorlăită. În ziua în care am îmbătrânit, am mâncat îngheţată pe săturate. Şi am cântat cântece franţuzeşti. În ziua în care am îmbătrânit, a fost frumos.” Maia Morgenstern Şi i-am întors cărţii faţa către mine. „Nu sunt eu”. Nu sunt eu , dacă nu o cumpăr. Şi, în ziua în care eu am îmbătrânit, am început să citesc o carte nemaicitită. Mi-a plăcut. Atât de mult mi-a plăcut, încât am uitat de anotimpul (ne)sfârşit al pandemiei, am uitat de mine şi mi-am amintit de ai mei. Şi am plâns. Puţin. Pe urmă, mi-am (re)amintit de mine. Şi am zâmbit la bucuria (re)întâlnirii cu acel copil care am fost, cu adultul acesta care am devenit. „Nu sunt eu”, carte semnată de Maia Morgenstern, e cuminte, pretenţioasă, sinceră, tulburătoare, răsfăţată, e ca o duminică după şase zile de luni. Aparent, e simplă, de fapt, e profundă şi complexă, cuvintele vin în întâmpinarea cititorului desculţe, alergând prin iarba gândului, cu o sinceritate dezarmantă şi sfătoasă, pe alocuri. Are un farmec irezistibil, greu de definit. Şi e greu de lăsat din mână, greu de închis, tot dai paginile, una după alta, şi te întorci când simţi nevoia. Bine, nu sunt eu dacă nu recunosc că m-am uitat mai întâi la fotografiile din final. M-am uitat. În Prefaţă, am primit un sfat cuminte: „Vă propun aşa: să închideţi ochii, să faceţi trrrrrr cu foile... Interesant cu foile! Ascultaţi foşnetul foilor! Şi, dintr-o dată, deschideţi undeva. Ba, mai întâi, lăsaţi cartea să se prăfuiască! N-o citiţi imediat! Nu imediat! Lăsaţi-o acolo! După ce a prins un pic de praf şi un pic de miros de carte ce şi-a consumat propriul trai. Care s-a copt undeva, în spaţiul dumneavoastră. Apoi faceţi trrrrrr cu foile. Şi, la un moment dat, puneţi degetul, deschideţi ochii şi, unde aţi deschis... acolo! Citiţi acolo!” Dar n-aş fi eu, dacă aş urma toate sfaturile cuminţi care mi se dau. Aşa că am savurat cartea de la prima până la ultima pagină, recitind unele pasaje, căutând informaţii de spre ceea ce nu ştiam, citind mai departe. Cel mai trist am plâns în ziua de 19 august 2018 a acestui jurnal inedit. Acolo, oglinda pe care autoarea o ţine în echilibru fragil în faţa cititorului are limpezimea cea mai dureroasă pentru mine, dureroasă până la identificare: „Mă ceartă unii că nu-mi mai vopsesc părul. – De ce te laşi aşa? Căruntă? Te îmbătrâneşte! – Poate. Dar în felul ăsta mă întâlnesc cu mama. În oglindă. Uneori” Cel mai vesel am plâns în ziua de 31 mai 2019 a acestui jurnalul inedit. Atunci am învăţat cum trebuie să mă uit în oglindă fără să plâng. Am şi râs. Şi cel mai vesel râs, şi cel mai trist. Dar, cel mai mult am învăţat să mă accept aşa cum sunt, pentru că sunt unică şi, în acelaşi timp, nu sunt singura care e aşa. Şi asta e liniştitor: „Eu credeam, ziceam, speram că, odată cu vârsta, o să mă înţelepţesc. O să mă fac mai deşteaptă. Că, odată cu ridurile şi creţurile feţei, o să mi se înmulţească şi alea ale creierului. Sau măcar mai multă răbdare?! Sau poate să funcţionez după un anume algoritm?! Nici pomeneală! Sunt varză total(ă)! 1. Oricine mă poate păcăli. O dată. Oricine. 2. Îmi place rău ciorba reîncălzită. Reîncălzită. 3. Îmi repugnă rău linguşelile. Iar alea reîncălzite... şoc anafilactic, nu alta. [...] Pas de mai înţelege ceva. Dar măcar am umor. Aia da, cred că a venit odată cu vârsta. Şi cu pletele cărunte. Că altfel aşa-mi vine parfois uneori câteodată...” Cartea „Nu sunt eu”, scrisă de Maia Morgenstern, este o pledoarie pentru cunoaşterea de sine. Pentru sinceritate, recunoştinţă, reverenţe în faţa aproapelui. Cine este actorul şi omul Maia Morgenstern, eu ştiu, oarecum, din ceea ce am văzut pe scenă. În culise, e greu de pătruns. Acolo e teatrul în intimitatea lui, peste care nu poţi da buzna oricum şi oricând. Dar cine nu este Maia Morgenstern? Oamenii toţi, şi Maia Morgenstern nu face excepţie de la regulă, sunt ca picturile zen. Ceea ce lipseşte din ele este la fel de important ca ceea ce este reprezentat. Dacă nu chiar mai important. Pentru că Zen, înainte de a fi religie, practică, exerciţiu de meditaţie, este un drum. Un drum prin care omul se poate elibera de haosul gândurilor, de neliniştea existenţială, de zgomotul de fond continuu şi monoton care îi împovărează conştiinţa, un drum prin care poate ajunge la rădăcinile cele mai adânci şi mai ascunse, ca să descopere acolo cine este cu adevărat, de unde vine, încotro se îndreaptă. Acum, nu sunt eu dacă nu recunosc că aştept volumul următor. E o perioadă în care s-au înmulţit parcă zilele de luni, a(ve)m nevoie disperată de o duminică. Recomand (de acelaşi autor): „Eu sunt Maia”
0 Comments
Leave a Reply. |
Mihaela Arhip
|