Deşi Cornelia, personaj istoric real, fiică a lui Rembrandt Harmenszoon van Rijn, participă la toate etapele acţiunii romanului, fiind prin definiţie personaj principal, în esenţă, personajul principal este celebrul ei tată, Rembrandt, considerat unul din cei mai mari pictori din istoria artei, celebru pentru desenele și gravurile sale. Cornelia îşi asumă statutul de personaj-narator şi afirmaţia din final : „Eu sunt fiica lui Rembrandt, chiar dacă el nu mă va recunoaşte niciodată.” Istoria artei consemnează că în 1634, Rembrandt se căsătorește cu Saskia van Uylenburgh, care apare în roman doar ca personaj ce populează frustrările Corneliei şi gândurile celorlalte personaje. Căsătoria îi facilitează Pictorului pătrunderea în cercurile marii burghezii din Amsterdam, Saskia, fiică a primarului, aducându-i și o zestre de 40.000 de florini. Tânăra pereche se stabilește într-un cartier elegant, şi cumpără o casă mare pe Breestraat, unde Rembrandt își instalează atelierul. Soții Rembrandt, afectați de moartea primilor trei copii ai lor, sunt salvaţi sufleteşte în 1641, când se naște Titus, un băiat sănătos. Titus este un personaj liant al romanului, alături de „Mustaţă Aurie” - Nicolaes Bruyningh, bogat om de afaceri, căruia autorul îi conferă rolul de tată biologic al Corneliei. Dar bucuria este umbrită atunci când Saskia se îmbolnăvește de tuberculoză și moare la 14 iunie 1642. Între timp, Rembrandt ajunge în culmea gloriei. Dar este o glorie întunecată de moartea femeii iubite, pe care a eternizat-o de atâtea ori în tablourile sale.
Rămas văduv, Rembrandt angajează o educatoare pentru fiul său, Titus. În 1646, această sarcină va fi luată de Hendrickje Stoffels, care îndeplinește un rol dublu, acela de educatoare și de ibovnică. În roman apare ca slujnică a Pictorului, singura care, legată de el printr-un secret dezvăluit în finalul cărţii, nu îl părăseşte niciodată şi îi rămâne fidelă, suportându-i cu stoicism toanele şi luându-i apărarea în faţa tuturor, inclusiv în faţa Corneliei, care l-a condamnat mereu din cauză că nu a luat-o de soţie pe mama sa. Realitatea şi ficţiunea păstrează şi relatează acelaşi fapt: Pictorul este din nou foarte îndrăgostit, cei doi trăiesc ca soț și soție, dar nu se căsătoresc oficial: „Nici nu-ţi trece prin minte cât de mult am iubit-o pe mama ta!”, răbufneşte, în paginile romanului, Rembrandt, confesându-se Corneliei, mărturisire completată de afirmaţia din final: „... eu cred că l-a iubit pe tatăl tău mai mult decât pe mine!” Justiția ecleziastică îi acuză de imoralitate, citându-i în procese. Încălcând normele legale în vigoare în Olanda secolului al XVII-lea, Hendrickje trăiește alături de Artistul bătrân, ursuz și izolat de societatea incapabilă să îi înţeleagă şi să îi aprecieze efortul creator, inovaţiile aduse în domeniul picturii şi încăpăţânarea de a se rupe de conservatorismul epocii şi de a-şi contura un stil propriu. Creditorii îl urmăresc tot mai insistent, relațiile Artistului cu beneficiarii se deteriorează şi, în 1656 Rembrandt este ruinat. Se ştie că toată colecția sa de artă este scoasă la licitație și vândută, iar operele îi sunt risipite. Cu toate acestea își continuă munca de creație. Istoria consemnează faptul că Hendickje moare în 1663, Titus urmând să se îngrijească de părintele său, dar și el moare în 1668. (în roman, moare de ciumă, boală omniprezentă în evocările Corneliei, pe întreg parcursul cărţii). Rembrandt se stinge din viață la 14 octombrie 1669 într-o casă mică din cartierul Rozengracht. Este înmormântat în Westerkerk, într-un mormânt nemarcat. Incipitul romanului este simetric cu finalul. Apare imaginea parcului „Noul Labirint”, situat în apropierea casei Pictorului, parc pe care Cornelia şi-a dorit mereu să îl viziteze, dar nu poate, parc al celor bogaţi, al păunilor cu pântec albastru, „ale căror ţipete străpungeau [...] atât de multe din tăcerile mamei.” şi al fântânilor arteziene. Doi creditori scotocesc prin lucrurile rămase de la Rembrandt. Intenţia lor de a lua tabloul Batşeba, pentru care a pozat mama Corneliei, Hendrickje Stoffels, este retezată de cuvintele politicoase, dar ferme ale soţului Corneliei, pictorul Cornelis Suythof, Neel: „Îmi pare rău, nu e de vânzare.” Între cele 36 de capitole ale cărţii se disting câteva care denumesc lucrări celebre ale Pictorului, şi care, nu întâmplător, sunt flancate de capitole care relatează întâmplări din viaţa Corneliei şi a lui Rembrandt, în consonanţă aproape perfectă cu subiectul picturilor. Capitolul 2, „Lepădarea Sfântului Petru” (1660. Pictură pe pânză), este precedat de relatarea în care Cornelia îl acuză pe Titus, mai mult sau mai puţin făţiş, că îşi trădează Tatăl, refugiindu-se tot mai mult în casa familiei van Loo, familie bogată, de a cărei fiică, Magdalena, este îndrăgostit. Acuzaţia nedreaptă că se leapădă de Tatăl lor însurându-se cu Magdalena, evidenţiază frustrările Corneliei. Acelaşi capitol este urmat de cel în care este relatată nunta lui Titus, episod în care este rândul Corneliei să se lepede de Tatăl lor, îndrăgostindu-se de Carel Bruyningh, nepot al lui Nicolaes Bruyningh, detestat de Rembrandt. De asemenea, capitolul 4, „Doi negri” (1661. Pictură pe pânză) în care Pictorul evidenţiază că sufletul nu are culoare, el se citeşte în priviri, prevesteşte observaţiile lui Titus care, în capitolul următor, întrebat de Rembrandt, în legătură cu un tablou la care lucra: „Mai observi şi altceva?”, trădează faptul că „... încarci tabloul cu praf de cărbune.” Doar Cornelia, dotată cu ambiţie şi cu un deosebit simţ estetic, şi Neel, ucenicul care îşi adoră Maestrul, au observat că ochii bebeluşului din tablou sunt ochii lui Titus, pe care Rembrandt i-a desenat „blânzi şi calzi”, „făcând puncte minuscule cu alb în jurul” lor. Capitolul 6, „Sindicii Postăvarilor” (1662. Pictură pe pânză), descrie celebrul tablou din ultima perioadă de creaţie, în care nu există totuşi o evidenţiere a centrului, Rembrandt acordând o importanţă aproape egală tuturor consilierilor prin participarea lor la un moment marcat de o oarecare tensiune. În tablou, unul dintre consilieri, cel din stânga, se ridică de pe scaun, postura în care a fost surprins sugerând faptul că a fost oarecum umilit, întrerupt din ceea ce făcea. Ceilalţi consilieri au o reacţie individuală faţă de incident. La fel, în capitolul imediat următor, Pictorul este umilit de negustorul de artă Gerryt van Uylenburgh, care refuză să discute personal cu el şi îl trimite pe Carel, nepotul său. Rembrandt răbufneşte, dar toate celelalte personaje, Cornelia, Carel, „gospodine, măcelari şi servitoare” au o reacţie individuală faţă de incident. Celelalte capitole au aceeaşi tendinţă. Capitolul 8, „Jurământul lui Claudius Civilis” (aproximativ 1661-1662. Pictură pe pânză), capitolul 10 „Lecţia de anatomie a lui Johan Deyman” (1656. Pictură pe pânză), capitolul 13, „Junona” (început în aproximativ 1661, terminat în vara anului 1665. pictură pe pânză). Dintre toate se detaşează capitolul 15, „Flora” (portretul Saskiei), (aproximativ 1634. Pictură pe pânză) şi capitolul 18, „Batşeba” (1654. Pictură pe pânză), care eternizează cele două femei pe care Rembrand le-a iubit, Saskia şi Hendrickje, sugerând Flora -Zeiţa primordială (soţia, castitatea), reprezentând renaşterea naturii (umane şi creatoare) şi Batşeba - soția lui Urie, însărcinată de către regele David (amanta, păcatul), reprezentând patima (umană şi creatoare). Urmează capitole care trădează intensitatea sentimentelor Pictorului faţă de mama Corneliei: capitolul 20, „Hendrickjeîn faţa uşii deschise” (aproximativ 1656. Pictură pe pânză), capitolul 22, „Hendrickje Stoffels”, (1660. Pictură pe pânză), capitolul 24, „Femeie la scăldat”, (1655. Pictură pe lemn), în care tensiunea dramatică se acumulează treptat, culminând cu destăinuirea pe care Rembrandt Harmenszoon van Rijn i-o face Corneliei în deznodământ, când echilibrul tulburat în intrigă se restabileşte prin decizia Corneliei de a rămâne cu Pictorul şi prin afirmaţia ei categorică: „Eu sunt fiica lui Rembrandt, chiar dacă el nu mă va recunoaşte niciodată.” Finalul încheie simetric romanul. Cornelia, căsătorită cu Neel, părăseşte casa Tatălui acum mort, plecând „spre o lume nouă”. Incipitul, datat „19 mai Anno 1660 Amsterdam” şi finalul, capitolul 36, închid ca într-o ramă întregul roman, o frescă a societăţii din Amsterdam, de acum mai bine de 300 de ani, un tablou în care imaginea celebrului Rembrandt Harmenszoon van Rijn se detaşează clar în centrul vieţii frumoasei Cornelia, tablou al unui destin aproape complet prin Iubire, Sacrificiu şi Devotament.
2 Comments
Ivancov
22/9/2016 18:52:34
Sarutmana! Tot ce pot sa spun e ca pare o carte interesanta. :-)
Reply
Miruna
25/9/2016 02:12:17
Dupa parerea mea, o carte deosebita si aproape la fel de buna ca "Fata cu cercel de perla" de Tracy Chevalier. Cornelia este un personaj cu adevarat interesant. Foarte matura pentru varsta ei. Complet constienta de lumea ce o inconjoara si neajunsurile ei, m-a impresionat faptul ca tanara reuseste sa isi dea seama de sacrificiile pe care Rembrandt le-a facut pentru ea. Totusi, mi s-a parut ca nu l-a inteles niciodata ca artist, fapt ce a cauzat multe neintelegeri intre ei.
Reply
Leave a Reply. |
Mihaela Arhip
|