În centrul romanului „Portofoliul fugii”, scris de Jullie Orringer, se află Varian Mackey Fry, personaj istoric real, un jurnalist american care a condus, în Franţa, o reţea de salvare care a ajutat aproximativ 4000 de refugiaţi anti-nazi şi evrei, între care aproximativ 2000 de personalităţi culturale, să scape de Germania nazistă şi de Holocaust. În timp ce a fost corespondent străin pentru revista americană „The Living Age”, Fry a vizitat Berlinul în 1935 și a asistat personal la abuzurile naziştilor împotriva evreilor, în mai multe ocazii, ceea ce „l-a transformat într-un antinazist înflăcărat”. În 1945, afirma: „Nu puteam rămâne inactiv atâta timp cât aveam șanse de a salva chiar și câteva dintre victimele preconizate ale acestuia.” Ceea ce a văzut l-a determinat să ajute la strângerea de fonduri, pentru a sprijini mișcările europene antinaziste. La scurt timp după invazia Franței din iunie 1940, Fry și prietenii săi au format Comitetul de Salvare de Urgență (ERC), cu sprijinul primei doamne Eleanor Roosevelt şi al altor personalităţi marcante ale vremii. În august 1940, Fry se află la Marsilia, depunând eforuri supraomeneşti pentru a ajuta persoanele care doreau să fugă de nazişti. Avea 3.000 de dolari și o listă scurtă de refugiați aflați sub amenințarea iminentă de arestare de către Gestapo, majoritatea evrei. Dar lista devine tot mai lungă, iar riscurile pe care şi le asumă devin tot mai mari. Scriitori anti-naziști, artiști de avangardă, muzicieni şi oameni de ştiinţă căutau cu disperare să obţină viză de ieşire din Franţa ocupată şi actele necesare intrării în S.U.A..
În septembrie 1941, Fry este obligat să părăsească Franţa, ameninţat de oficialii guvernului de la Vichy, care descoperiseră adevăratele intenţii ale ERC. „Varian Fry: - Nu avem prea mult timp pentru a reacționa. Dar, trebuie să reacționăm. Ceea ce facem acum, modul în care acceptăm provocarea, va fi modul în care copiii noștri ne vor judeca. Întunericul care coboară peste Europa ar putea păstra noaptea pentru o mie de ani. Mă întrebați, de ce intelectualii? Pentru că tocmai artiștii, poeții și scriitorii sunt cei care urăsc cel mai mult naziștii, deoarece sunt păstrătorii sufletului Europei.” este replica mea preferată din filmul „Războiul lui Varian”, apărut în anul 2001, în regia lui Lionel Chetwynd, cu o distribuţie de excepţie. Sub impactul filmului şi citind despre activitatea jurnalistului care a fost onorat postum, în 1996, cu distincţia „Drept printre naţiuni”, mi-am procurat romanul. Mă aşteptam să găsesc o poveste fascinantă despre activitatea ERC, condus de Varian Mackey Fry, cu amănunte inedite privind eforturile depuse pentru a salva intelectualitatea Europei, despre lupta care se ascundea sub aparenţe, toate grefate pe fundalul unui război care a măcinat lumea din temelii. Poate şi o poveste de iubire, ceva adiacent temei principale, pentru a conferi un strop de romantism atmosferei tensionate, pentru că iubirea este prezentă în tot ceea ce omul trăieşte, indiferent de vreme şi de vremuri. Dar romanul se focalizează agresiv pe povestea de dragoste dintre Varian Fry şi prietenul său din anii de studenţie, Elliott Grant, personaj fictiv, omniprezent în gândurile protagonistului, personaj la care Fry îşi raportează gesturi, fapte, concepţii. Salvarea unei persoane, pierderea şi condamnarea alteia, victorii şi eşecuri, lupta pentru supravieţuire, reacţii şi planuri, toate se raportează la această relaţie, de care toate par influienţate. Scenele de sex mai mult sau mai puţin explicite, întâlnirile celor doi, în public sau în intimitate, ocupă un spaţiu generos în roman, poate prea generos pentru a nu suspecta romanul că ar fi comercial. E adevărat că natura relaţiilor celebrului jurnalist nu schimbă cu nimic respectul, admiraţia şi recunoştinţa de care se bucură din partea unei lumi întregi. Nici importanţa celor înfăptuite de el nu are de suferit din cauza aceasta. Dar nu cred că ar fi trebuit evidenţiat acest aspect, real, de altfel, ci doar menţionat, fără ca aspectul istoric şi semnificaţiile profunde ale eforturilor lui Varian Mackey Fry să treacă în plan secund. Punctele fierbinţi ale societăţii contemporane, LGBT şi BLM, se regăsesc evidenţiate vizibil în relaţia lui Varian Fry cu Elliott Grant, cu strămoşi de culoare, relaţie din creionarea căreia transpare intenţia de a face vizibilă publicului cititor acceptarea celor două mişcări în vogă în prezent. Şi, poate, intenţia de a pune romanul la adăpost de o viitoare cenzură agresivă. Perspectiva narativă obiectivă, ritmul alert al naraţiunii şi dialogul cu rol dublu, ca în teatru, de susţinere a evoluţiei acţiunii şi de caracterizare a personajelor, conturează atmosfera tensionată a acelei perioade. Una dintre scenele care definesc personajul central şi conflictele exterioare şi interioare ale acestuia este cea a schimbului de replici cu Miriam Davenport, fostă studentă la Arte, la Sorbona, de asemenea, personaj istoric real: „- Trebuie să ştii că aş rămâne treaz toată noaptea, în fiecare noapte, ani în şir, dacă aş putea să mai salvez câţiva oameni în plus. / - Ştiu. Te-am văzut la treabă. Şi apoi e ceva ademenitor să te găseşti într-o poziţie de putere, nu-i aşa? Să ai autoritatea de a hotărî? [...]/ - Crezi că vreau să hotărăsc? Chiar crezi asta despre mine? / - A fost ideea ta să salvăm artişti şi scriitori. Cu predilecţie. / - Ideea mea? Trebuie să-ţi explic sau să-mi apăr proiectul în faţa ta? N-a fost doar o toană. Nu am fost singurul care s-a gândit că tezaurul intelectual al Europei nu trebuie risipit sau distrus. Numele de pe listă înseamnă ceva. Fiecare dintre ele. Înseamnă ceva şi pentru mine. / - Oricine înseamnă ceva pentru cineva.” Printre cei salvaţi de ERC se numără pictorii Marc Chagall, Óscar Domínguez, Jean Arp, Marcel Duchamp şi Max Ernst, filosoful Hannah Arendt, cercetătorul medical câștigător al Premiului Nobel - Otto Meyerhof, Hans Bellmer – pictor, poet, sculptor şi fotograf, romancierul şi dramaturgul Leon Feuchtwanger, scriitorul André Breton, antropologul şi etnologul Claude Lévi-Strauss, scriitorul Walter Mehring, fotograful Fred Stein şi mulţi alţii. Printre aceştia şi români: scriitorul şi istoricul Valeriu Marcu, pictorul şi sculptorul Victor Brauner. Portofoliul fugii, o mapă cu lucrările celor mai de seamă artişti ai vremii, întocmit pentru a fi prezentat în S.U.A. cu scopul de a sensibiliza şi de a trezi la realitate o lume indiferentă la durerea Europei, se pierde undeva în arhivele unei prefecturi, din cauza unei greşeli aparent minore. Portofoliul fugii, „acea femeie în flăcări ţinând de mână un schelet de copil; peştele ucis scoţând sânge ebraic prin branhii, [...] Hristosul îndurerat al lui Chagall, înfăşurat în şalul ritualic evreiesc, cu îngerii săi doborâţi înălţându-se.” „Adevăratul portofoliu al fugii” este „o colecţie de litografii pe care Fry a realizat-o în 1965 (?) pentru a strânge bani pentru organizaţia pe care o fondase; Chagall, Lam, Lipchitz şi Masson, printre alţii, au oferit cu toţii opere”, afirmă Jullie Orringer în „Nota autorului”. În ciuda numeroaselor elogii aduse cărţii, pe mine m-a dezamăgit. Rămâne o carte din care am învăţat anumite lucruri, o carte interesantă, dar, pentru mine, nu e nici pe departe „un roman fără pereche, documentat, splendid, istoric şi plin de suspans”, aşa cum susţine Andrew Sean Greer. Eu l-am perceput ca lipsit de profunzime, oferă prea puţine informaţii despre activitatea ERC, despre contextul istoric real din Franţa acelor timpuri, despre personalităţile salvate de ERC şi chiar despre activitatea lui Varian Mackey Fry, ca lider al ERC, mizând mai mult pe relaţia lui cu Grant şi pe conflictul interior care-i macină pe cei doi: Fry ştie că este un refugiat neobişnuit, referindu-se la faptul că este gay, un refugiat pentru care nu există niciun refugiu sigur, în nicio ţară din lume, iar Grant ştie că, având rădăcini pe care şi le-a negat atâta vreme, ceilalţi îi vor nega orice merit, marginalizându-l. Poate am avut eu prea mari aşteptări.
0 Comments
Leave a Reply. |
Mihaela Arhip
|