42 de ani de tăcere, 48 de morţi, 4 jurnalişti de excepţie şi dorinţa de a comemora cum se cuvine victimele celui mai tragic acident rutier din istoria României, din fericire, neegalat până în ziua de astăzi. În data de 29 iunie 2022, a avut loc lansarea cărţii „Tragedia de la Huţani”, semnată de Gabriela Erdic-Bordeanu şi Sergiu Bălăşcău, după o perioadă de documentare, căutări şi întrebări, cercetare minuţioasă şi trudă.
Bucuria descoperirii unor supravieţuitori a şters tristeţea unor refuzuri de a readuce la lumină mărturii şi amintiri, din motive diverse, martorii încercând să uite ororile pe lângă care au trecut, sau încercând să vândă informaţii, fără să le pese că această investigaţie şi cartea cu care s-a concretizat întregul demers al celor 4 jurnalişti, au ca scop o comemorare, dorinţa de a aduce la lumina prezentului o umbră a unui trecut peste care nu se poate trece atât de uşor şi, nu în ultimul rând, un recurs la morală, intenţia de a face dreptate întru odihna celor vii şi a celor morţi. Extrem de bine documentată, cu incursiuni în istoria perioadei comuniste, în arhive prăfuite şi în sufletele celor care au supravieţuit, au fost salvatori sau simpli martori, cartea, semnată de Gabriela Erdic-Bordeanu şi de Sergiu Bălăşcău şi redactată de Florentina Toniţă, a fost concepută într-o perioadă de intense căutări, în care colega acestora, Oana Sava, ţinea pe umeri activitatea din redacţia de la Botoşăneanul. O prefaţă – „Accidentul de la Huţani, tragedia care a scos la iveală cangrenele unui sistem bolnav pentru care fiinţa umană nu reprezintă nimic” - semnată de Raluca Rogojină, producător şi realizator al seriei documentare „Adevăruri despre trecut”, de la TVR 1, şi o postfaţă – „Pentru cei vii în numele morţilor” – semnată de Gabriela Erdic-Bordeanu, încadrează 16 capitole despre accidentul care a cutremurat România acelor vremuri, cu ecou profund în România vremurilor de astăzi, lăsând familii îndoliate în trei judeţe: Botoşani, Suceava şi Iaşi. Timp de 42 de ani, amploarea tragediei a fost ţinută sub tăcere, de parcă ordinul de atunci al lui Nicolae Ceauşescu, de a trece „într-un con de umbră” întâmplarea, cu scopul de a ascunde tarele regimului, ar fi urmărit generaţii întregi de martori şi supravieţuitori. În cele 16 capitole, amintirile martorilor şi detaliile demersului jurnalistic, de o autenticitate frapantă, marchează emoţional cititorul, care primeşte, iniţial, cu neîncredere, apoi, cu nedisimulată uimire, mărturiile detaliate ale celor care au supravieţuit şi pe cele ale martorilor care declară că nu vor putea uita niciodată, deşi încearcă, nicio clipă a întâmplării de atunci. Cei care au văzut moartea cu ochii, supravieţuitorii, au povestit simplu şi cutremurător despre iadul pe care l-au traversat: - Margareta Hergheligiu, salvată de un bărbat care şi-a pierdut copilul, ieşind la suprafaţă doar cu săndăluţa lui în mână: „M-am prins de mâna lui şi nu i-am mai dat drumul la mână. De mine nu s-a agăţat nimeni, cred că scăparea mea asta a fost”; - Virginia Varvarei, „femeia aruncată printre cadavre care a înviat la morgă”, atunci când erau spălate cu furtunul cadavrele pline de nămol, aduse cu o basculantă aflată întâmplător în zonă, transformată în dric. Cei care au fost martori, deşi nu au trecut prin experienţa supravieţuitorilor, au trăit cu aproape aceeaşi intensitate durerea şi, pentru ei, uitarea este la fel de imposibilă: – Liviu Andronic, la bază învăţător, care atunci făcea armata la Pompieri, la Botoşani, şi care, deşi nu a pierdut pe nimeni drag, „a preluat din durerea celorlalţi, a celor care şi-au plâns morţii”, şi cum altfel ar fi putut face, dacă una dintre cele mai acute amintiri, pe care nu o poate uita, este uşurarea cu care a răsuflat atunci când buldozerul, cu care scoteau urmele accidentului din mlaştină, a scos un cadavru şi, o persoană de alături se ruga: „Mulţumesc, Doamne, că nu l-a tăiat cu lama, l-a scos aşa.” - Dumitru Zmău, pe atunci elev al Academiei de Poliţie: „Cât eram eu de bărbat, şi, de acum, trecut şi eu prin armată, prin nenorociri. Nu am fost om o săptămână!”, „Supraîncărcarea. Deci, eu am văzut cât am putut [...] Am văzut dunga, am văzut că a fost o explozie de cauciuc şi o dungă rectilinie, în care se vedea cum janta din dreapta a tăiat asfaltul. A prins o bucată din parapet şi ...” - Vasile Botezatu, colonel în rezervă acum, atunci specialist 1 asimilat funcţiei de adjunct şef al serviciului rutier, ajuns la gradul de căpitan: „Din aproape în aproape, din om în om s-a mers. - Ce loc aţi ocupat? – Numărul cutare. – Ţineţi minte, în dreapta, în stânga, în faţă, în spate, pe cine aţi avut? Şi în felul acesta s-a făcut identificarea. Autobuzul era supraaglomerat, el avea 35 de locuri şi erau 85 de oameni.” O legendă consemnată în carte vorbeşte despre un blestem străvechi, dinainte de Primul Război Mondial, când „în locul podeţului din beton era unul din bârne. Iar de una dintre grinzi s-ar fi spânzurat un cioban, pe care-l chema chiar Ciobănaşu. Bătrânii locului îşi aminteau că s-ar fi vorbit că, înainte de a-şi pune ştreangul de gât, ciobanul ar fi aruncat nişte blesteme faţă de lumea de care se desprindea într-un mod brutal.” De atunci, accidente bizare s-au succedat, toate fiind înecate în mlaştina blestemată: un car cu boi, care a dispărut în adâncuri cu tot cu căruţaş, un camion cu şapte soldaţi etc. Legendă sau realitate, mlaştina a continuat să înghită tot ceea ce prindea şi a înghiţit şi victimele tragediei din 29 iunie 1980. Unele nu au mai fost aduse niciodată la suprafaţă. Cea mai emoţionantă şi dureros resimţită mărturie este cea a omului care a rămas în anonimat , deşi este erou al celor care au supravieţuit. Gheorghe Podaru, care avea 42 de ani atunci şi era brigadier la cooperativa agricolă din comuna Vlădeni, bun înotător, care salvase nenumărate vieţi de la înec şi înainte de tragedia de la Huţani, a sărit în apă şi a salvat şase oameni, care trăiesc şi acum, şi a scos la suprafaţă 30 de cadavre, tot el ajutând şi la scoaterea autobuzului, când, legat de brâu cu o sfoară, a prins osiile de două macarale aduse pe pod. Mărturisesc că am retrăit ziua aceea din copilărie şi, în sală fiind prezentă la evenimentul lansării, mi-am amintit-o ca şi cum aş fi trăit-o atunci, deşi am fost acasă şi am trecut doar razant pe lângă informaţiile de atunci, Tata având grijă să nu ştim aproape nimic din ceea ce el a văzut. Am crezut că lansarea va avea un impact mai mare asupra mea, faţă de lectura cărţii, dar m-am înşelat. Deşi încărcată de emoţie şi de o tristeţe care nu poate fi definită, lansarea a fost un eveniment de excepţie, din care am apreciat profesionalismul, consecvenţa şi ambiţia autorilor şi a celor care au făcut posibilă apariţia cărţii şi a unui stick ce conţine filmul întregii poveşti. Am resimţit mult mai acut apăsarea sufletească şi durerea citind cartea, şi nu doar datorită imaginilor inserate în text. Am rămas cu în minte cu o frază, pe care am dus-o până acasă, până acum, frază rostită obsesiv, după lansare, în timpul sesiunii de autografe, de eroul Gheorghe Podaru, bătrânul modest şi frumos la suflet: „Nu credeam că veţi reuşi să duceţi totul până la capăt...” De ce? Din cauza nenumăratelor piedici care s-au pus în calea jurnaliştilor ce investigau cazul, din cauza altor tentative de investigare, care au eşuat din diferite motive, şi, mai ales, din cauza faptului că astăzi, la 42 de ani de la tragedia de la Huţani, încă există dosare secrete, lipsă de transparenţă, se ascund dovezi şi accesul la dosarele care ar scoate adevărul la lumină este încă interzis. Cartea „Tragedia de la Huţani”, semnată de Gabriela Erdic-Bordeanu şi Sergiu Bălăşcău este o mărturie vie a ceea ce s-a întâmplat atunci, un demers jurnalistic de excepţie. Balanţa care a restabilit echilibrul în miezul unui adevăr ascuns timp de 42 de ani. Un recurs la morală. O lectură traversată cu paşii sufletului pe jăratic, cu atât mai mult pentru mine, la fel ca pentru cei care au trăit acel 29 iunie 1980. Surpriza întâlnirii cu un supravieţuitor, care a aflat de investigaţie după ce cartea a fost publicată, şi a fost prezent în sală, la lansare, precum şi nenumărate alte mărturii, poate şi speranţa că vor povesti şi cei care nu au dorit să retrăiască tragedia acum, văzând impactul pe care l-a avut adevărul scris şi cel în imagini asupra oamenilor de pretutindeni, reclamă o posibilă continuare, un al doilea volum, care să dezvăluie fragmente din ceea ce nu trebuie uitat. „Pentru cei vii, în numele morţilor”. Pentru cei morţi, în numele adevărului celor vii.
0 Comments
Leave a Reply. |
Mihaela Arhip
|