Întotdeauna m-au fascinat marii noştri actori, prin capacitatea de a memora atâtea şi atâtea scenarii şi, mai ales, de a le îmbrăca în nuanţe şi emoţii şi trăiri intense, care să le pună în valoare, ridicând publicul în picioare, în erupţii de aplauze, transfigurând realitatea într-o asemenea manieră, încât graniţa între ficţiune şi realitate, între viaţă şi rol, era aproape imperceptibilă, pentru spectator. Nebănuite mi-au fost multă vreme şi truda şi căderile şi necazurile acestora, fiindcă vedeam, ca mulţi alţii, doar scena, aplauzele, bucuria, succesul. Actorii sunt depozitarii unor fascinante poveşti, în care fiecare rol poartă masca unei vieţi şi, filtrate prin prisma sensibilităţii omului de dincolo de mască, poveştile acestea rămân, uneori, în paginile unor cărţi. Pe care le-am achiziţionat şi lecturat mereu cu emoţia spectatorului care se află în sala unui spectacol unic, neregizat, fără sufleor sau recuziter, fără machior şi alţi practicanţi ai unor meserii ascunse în culise de spectacol. Cărţi din care am învăţat atâtea, fiindcă mă ispiteau să citesc alte cărţi, să înţeleg roluri şi scene, cărţi cu care am călătorit în atâtea locuri şi cu care am petrecut clipe atât de frumoase!
Nu am rezistat nici în faţa ispitei de a avea cartea „Viaţa este o poveste”, scrisă de Florin Piersic. Când am văzut-o în vitrina unei librării, primul gând m-a dus la o seară de vară de prin anii ‘80, când ai noştri au plecat la o nuntă şi ne-au lăsat acasă singuri, pe mine şi pe fratele meu, cu un castronel cu seminţe de floarea soarelui şi cu unul gol, pentru coji, în faţa televizorului, în grija lui Florin Piersic. Eram în clasele gimnaziale. Şi la televizor rula „Drumul oaselor”. Aşezaţi frumos pe canapeaua de la picioarele căreia pornea, acoperind tot parchetul, covorul persan nou, adus cu eforturi nebănuite tocmai din celălalt colţ al ţării, ne-am lăsat atât de absorbiţi de Mărgelatu şi de aventurile lui, încât aproape ne-am identificat cu el şi, când au ajuns ai noştri acasă, bolul cu seminţe era gol, cel gol, pentru coji, era tot gol, iar covorul era atât de împănat cu coji de seminţe, de nu i se mai recunoştea modelul. Noi, osteniţi după atâtea aventuri, adormisem călare fiecare pe câte un braţ al canapelei. Nu ne-a părut greu să ne identificăm cu Mărgelatu în timpul filmului, mai greu ne-a părut să ne identificăm cu el după ce ne-au trezit ai noştri şi ne-au rugat să aducem covorul la forma lui iniţială. Riscurile meseriei de copil... Nu am reuşit să intru în povestea cărţii de la început. Maestrul Florin Piersic are un stil cu care nu sunt familiarizată decât de pe ecran sau de pe scenă, nu din paginile unei cărţi. Naraţiunea nu mă accepta. Am început cartea, am lăsat-o deoparte câteva zile. Nu puteam citi, era ceva ce nu-mi dădea voie să intru în poveste. Şi, după repetabile reluări şi renunţări, brusc, într-o seară, cuvintele au început să curgă cu vocea marelui actor, vocea aceea uşor răguşită, parcă mereu încărcată de o anume emoţie în diferite nuanţe, cu timbrul inconfundabil, cu ritmul rostirii gândurilor şi cu pauzele inspirat aşezate la picioarele cuvintelor, cu umor şi seriozitate deopotrivă. Asta era! Şi de acolo mai departe a fost aşa cum trebuia să fie. Iona lui Marin Sorescu ne avertizează subtil că intră din nou într-una dintre nenumăratele vieţi: „Acum încep să...”. Monologul maestrului Florin Piersic, nu mai puţin metaforic, avertizează şi el: „Vreau să vă fie limpede de la început...” „La început a fost Cuvântul...”, nu? Şi, pentru actor, Cuvântul este sacru. Din rândurile de cuvinte cuminte aliniate, am aflat preţul celebrităţii, am aflat că drumul către maturitatea artistică trece prin sufletul publicului şi că generozitatea este trăsătura dominantă a unuia dintre cei mai îndrăgiţi actori români. Curajul de a-şi mărturisi slăbiciunile îl coboară în mijlocul nostru, al celor mulţi şi fără chip memorabil, din public, dar nu-l coboară de pe piedestalul pe care l-au urcat talentul şi truda şi sutele de roluri cărora le-a dat viaţă. Actorul care, la doi ani după absolvire, a debutat pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti, în rolul titular din „Discipolul diavolului”, a reuşit de-a lungul timpului să devină favoritul publicului, să influenţeze generaţii. De cele mai multe ori, un actor face în întreaga carieră multe roluri extraordinare, dar unul e memorabil pentru public şi, de câte ori va vorbi publicul despre el, îl va numi după personajul acelui rol memorabil. Una dintre particularităţile lui Florin Piersic constă în faptul că a purtat multe nume. Odată cu fiecare rol, a fost numit o vreme după personajul interpretat. Pentru că multe au fost memorabile şi publicul nu s-a putut decide asupra unui singur personaj. „... ţin minte ce mult mi-l doream pe Romeo! Ca să-l joc, eram în stare să vin cu scara şi cu balconul de acasă.” Eu mi-aş fi dorit un Iona. Nu e târziu. Dar a fost Lennie, din „Oameni şi şoareci”, unica operă dramatică a marelui scriitor american John Steinbeck. A fost o vreme Prinţul Mîşkin, o vreme a fost Anghel Şaptecai şi Pintea şi Mărgelatu şi Harap-Alb şi Făt-frumos, a fost Preda Buzescu şi scriitorul Alexandru Manea, din „Visul unei nopţi de iarnă”, de Tudor Muşatescu, rol drag mie până la limita de sus. Şi marinarul străin din filmul „Explozia”, şi Ştefan Valeriu, din „Jocul de-a vacanţa”, piesa lui Mihail Sebastian, şi Pierre din „Străini în noapte”, comedie romantică scrisă de Éric Assous şi regizată de inegalabilul Radu Beligan. Şi câte multe altele! Despre toate am găsit amănunte inedite în cartea „Viaţa este o poveste...” şi toate întâmplările evocate cu nostalgie şi umor, pe alocuri cu autoironie, mi-au readus în memorie copilăria şi adolescenţa şi maturitatea, ale mele toate, crescute şi trăite odată cu filmele şi piesele de teatru ale lui Florin Piersic şi ale altor monştri sacri al filmului şi teatrului românesc. Viaţa este o poveste şi, în poveşti, personajele nu au moarte. „Mă sperie ideea de moarte. Ştiu, sunt mulţi cărora moartea nu le spune nimic sau aproape nimic. Cred că există asemenea oameni, îi invidiez. Eu nu vreau să mor. Aş vrea să nu mor niciodată. Dar ştiu că nu se poate.” Aşa cum eu ştiu că Florin Piersic va rămâne mereu pe Scenă, în Culise, în Gânduri şi în Cuvinte, pentru că, da, viaţa este o poveste şi personajele poveştii nu cunosc moartea. Ele trec mereu dintr-un rol în altul – „Nu-mi vedeam capul de treabă. Seara eram la teatru, ziua filmam”, dintr-o viaţă în alta. De la „O altfel de prefaţă...” până la „Sfârşit fără sfârşit”, cartea m-a ţinut aşezată pe scaunul tapiţat cu catifea stacojie al unei Săli de Teatru imaginare, unic spectator al unei vieţi de om. Am aplaudat cu palmele sufletului, am râs şi am plâns, am revăzut toate vârstele mele raportate la roluri şi anotimpuri. În asta a constat, pentru mine, farmecul şi valoarea cărţii, în rememorarea propriei vieţi, ale cărei evenimente mai mult sau mai puţin memorabile se petrecuseră în anul acela în care l-am văzut pe Florin Piersic într-un anume rol. Şi în farmecul inefabil al povestitorului, care a stat pe scena de hârtie din faţa mea şi, ca un veritabil Iona, a tot intrat şi ieşit din roluri ca Iona din burţile peştilor, într-o memorabilă succesiune de viaţă-moarte-viaţă-moarte. Îmbrăcând finalul în aceeşi aură de speranţă:„Gata, Iona? [...] Răzbim noi cumva la lumină.” / „Mâine e o nouă zi!” Fireşte, pentru fiecare cititor, cartea „Viaţa este o poveste”, spusă de Florin Piersic, poate să aibă alte nuanţe, tonuri, arome sau decoruri, alte cortine se pot ridica sau pot să coboare peste alte vieţi, peste alte roluri şi replici şi anotimpuri. Şi în asta constă farmecul cărţii. Şi în multe altele ascunse în Cuvinte. „La început a fost Cuvântul”, nu? Şi, pentru Actor, Cuvântul este sacru.
1 Comment
Carmen
24/2/2023 18:27:36
As vrea sa cred ca intr-o zi acest blog va fi descoperit si de editorii/ autorii titlurilor recenzate, iar prin postarea recenziilor pe pagina editurilor vanzarile sigur vor creste sensibil. Altfel spus nu poti rezista , la finalul lecturii, dorintei de a cumpara/imprumuta cartea pentru a o citi chiar daca autorul sau categoria in care este incadrata cartea nu se regaseste in preferintele personale. Recenziile de aici sunt exceptionale invitatii la lectura carora nu le poti rezista.
Reply
Leave a Reply. |
Mihaela Arhip
|