Într-o lume în derivă, când tot mai mulţi trec în goană pe lângă aproapele fără să-l vadă, fără să-l asculte, într-o lume care tinde tot mai mult să semene cu cea din distopia lui Ray Bradbury, „Fahrenheit 451”, când informaţia pătrunde în realitatea imediată a fiecăruia fără să bată la uşi sau la ferestre, ca o tornadă din care abia dacă poate cineva să sintetizeze ceea ce e cu adevărat important, există semeni care se opresc şi strâng fără grabă gânduri, răspunsuri, întâmplări din viaţa celorlalţi, care traduc în cuvinte, uneori, aproape o viaţă de om. Cartea Florentinei Toniţa, „Portrete memorabile - Interviuri”, ne aduce în prim plan aproapele care îşi trăieşte discret menirea, prin felul demn de a se raporta la ceilalţi şi la harul care i s-a dat.
Să iei interviuri, reuşind să pui în valoare pe cel intervievat, este o formă aparte de generozitate şi cred că aceasta este coordonata cărţii, generozitatea, care defineşte atât pe cel care cu sinceritate răspunde, cât mai ales pe cel care întreabă şi prilejuieşte cititorului întâlniri fascinante cu personalităţi care marchează timpul şi lumea prin care el trece. Generozitatea, dublată de o profunzime aparte, proprie numai celui care scrie literatură şi transfigurează realitatea prin prisma propriei sensibilităţi. Ambele completate de o cochetă discreţie, fiindcă să răscoleti trecutul şi prezentul cuiva cu sinceritate şi respect, presupune discreţie. Citind „Portrete memorabile - Interviuri”, mi-am amintit de afirmaţia făcută cândva de Nicolae Tomescu, într-o recenzie: „În vârtejul care agită lumea informaţiei, reflexele bine închegate, interogările cele mai sincere şi judecăţile cele mai critice vin din partea jurnaliştilor-scriitori. Aceștia rezistă mai bine, decât confraţii lor, „efemerului absolut”, dobândesc, mai lesne, conştiinţa limitelor de netrecut ale existenţei şi obţin, datorită acestui fapt, un plus de apreciere în raport cu cei care informează (pentru a nu mai vorbi despre marja de libertate).” Florentina Toniţă este un astfel de jurnalist-scriitor. Recuperând impresionante frânturi de existenţă reală, le oferă cititorului în forma seducătoare a unor dialoguri care, pe alocuri, aproape au forţa şi funcţia dublă a dialogului specific dramaturgiei, de caracterizare a personajului, a celui intervievat, şi de susţinere a evoluţiei acţiunii, a evenimentelor pe care acesta decide să le evoce în răspunsurile sale. Conduce într-o manieră proprie discuţia către miezul vieţii, către amănuntele inedite pe care le consemnează cu onestitate şi competenţă. Cu sensibilitate şi respect faţă de interlocutor şi faţă de felul intim al fiecăruia de a se abandona mărturisirii. Eu mărturisesc că, prin intermediul Florentinei Toniţă am cunoscut oameni care mi-au marcat viaţa. Au intrat în realitatea mea la propriu, am stat alături şi am schimbat cuvinte, fie şi pentru scurtul timp al unui clik al aparatului de fotografiat, am stat cu unii la o cafea de vorbă, am întins o mână şi am primit răspuns la gestul meu firesc, am trăit bucuria şi emoţia apropierii de arta şi spiritualitatea prin care se defineau. Cei care răspund întrebărilor Florentinei Toniţă în „Portrete memorabile - Interviuri” mi-au oferit, pe lângă amănunte inedite, emoţia contemplării unor portrete memorabile şi a unor tablouri care conturează timpuri şi locuri pe care nu le cunoşteam decât vag, sau deloc. Metaforic vorbind, cartea de faţă este o veritabilă expoziţie de sincerităţi. Şi i-am cunoscut pe toţi cu aceeaşi bucurie şi emoţie, într-o singură seară, pagină cu pagină după pagină. Pe Corneliu Dumitriu, a cărui artă „nu se ghiceşte, chiar dacă pare să ofere libertatea de a hălădui prin culoare. Aparent fără formă, compoziții nă(l)ucitoare sau doar discret sugerate, formele create de pictor îşi stăpânesc prin forţă privitorul, o forţă halucinantă, nepământeană.” Pe Andrei Ciopec, care „a devenit, de un timp, ceea ce se cheamă (admiţând că ar exista o asemenea tipologie!) un actor creştin. Care nu se sfieşte să rostească rugăciunea pentru aproapele, care nu îşi piteşte bucuriile duhovniceşti. Dar mai mult decât orice impresionează la actorul născut în Botoşani curajul mărturisirii, şi nu vorbim despre acel curaj războinic, provocator, ci despre asumarea luptei cu sine, despre îndrăzneala de a fi ceea ce eşti, nu ceea ce ţi se cere să fii”, şi pe Gellu Dorian, care „s-a implicat în ultimele decenii în proiecte de anvergură, unele dintre ele constituindu-se în brand cultural național, dacă ar fi să amintim doar Premiul Național de Poezie, acordat la Botoșani în fiecare an pe data de 15 ianuarie, zi devenită ulterior și Ziua Culturii Naționale.” Îi ştiu acum pe Gheorghe Ursache şi „Câtă viață într-o subțirime de trup care pare că se clatină, dacă nu ar fi ochii atât de vii, dacă nu ar fi zâmbetul atât de bine prins în luminozitatea unui chip de o strălucire care tulbură”, pe Monica Pillat, cea care „ne readuce în România profundă și ne oferă modelul intelectualului real, chiar format în timpuri extrem de dificile”, şi de cuvintele căreia m-am apropiat cu aproape religiozitate, pe Sanda Toma, de la care am aflat „Despre legende, "efectul de statuie" şi cum devine incomod sau "greu abordabil" un om care ştie să spună lucrurilor pe nume” şi pe Leonard Azamfirei, care mărturiseşte simplu şi curat că „... în tableta cu care călătorește în toată lumea, are o colecție consistentă de ilustrate cu Botoșaniul perioadei de demult. "E modul simplu de a păstra orașul cu mine" I-am cunoscut pe Victor Teişanu, „Un solitar al Nordului, un poet pentru care absenţa din preţioasele ierarhii literare nu produce dezechilibre sau uscăciuni interioare”, pe Liviu Poenaru, pentru care fotografia „este, şi ea, o obsesie”. Nu am putut lăsa cartea din mână, „Un interviu cu Ieva Lykos este ca un râu prin sălbăticia muntelui. Simți nevoia să te oprești și să privești povestea ei ca pe un film, dar tocmai când aștepți cu sufletul la gură intriga, Ieva țâșnește din alte peisaje, cu alte râuri lunecând tumultuos prin munții sălbatici. Este personaj, regizor, este omul care face povestea să trepideze. Și totuși, Ieva Lykos are un ceva anume, un molcom și în același timp hotărât fel de a fi. Să fie aceasta rădăcina moldavă, cea care se hrănește încă din pământurile Botoșaniului?” Am rămas captivă în mărturisirile lui Corneliu Iaţu, „Profesor universitar la Facultatea de Geografie și Geologie, prorector al Universității ”Alexandru Ioan Cuza” din Iași, președinte al Societății de Geografie din România” şi acum ştiu că „A învățat că, dincolo de greul zilei, se află întotdeauna o rază de soare care te conduce către lumină.” Pe urmă, Raluca Pavel „Între poezie și proză, coboară din când în când în suburbiile sufletului” şi Mircea Oprea, „Ironic până în marginile palpabilului, contemplativ și pesimist, un cutreierător în metaforă [...] uimește printr-o nesecătuită capacitate imaginativă.” Fascinată de interviul acordat de Ieromonah Siluan Antoci, „Omul Dragostei, Bătrânul, eroul, mucenicul, mărturisitorul, părintele și starețul Mănăstirii Petru Vodă”, am păşit mai departe cu Andra Tonitza, „ultima descendentă directă a pictorului Nicolae Tonitza” şi, am răspuns mâinii întinse de cuvintele lui Mircea Carp, „Vocea celebră de la Vocea Americii sau Europa Liberă.” Nu apucase să se întunece de tot, când „Magistrat pe drumul sinuos, dar adânc, al dreptei și, deseori, imprevizibilei Justiții, Constantin Arcu a străbătut hotărât și a urcat asemenea scara ierarhică, ajungând, de la conducerea Curții de Apel Suceava, până la Consiliul Superior al Magistraturii, de unde anii l-au întors îndărăt, spre liniștea scriiturii, a dăruirii întru cuvânt” şi Remus Octavian Câmpean, pe care am avut bucuria să îl cunosc personal şi care mi-a oferit oportunitatea de a participa la diferite evenimente culturale din Clujul adoptiv, mi s-a dezvăluit ca „un scotocitor în omenescul nepervertit, un povestitor într-o lume a "realului neverosimil", care ne uimește printr-o sensibilitate exacerbată uneori, alteori lăsând să iasă la suprafață o luciditate sfredelitoare.” Nu departe de această clipa acestei întâlniri, i-am cunoscut pe Remus Tanasă, „nu doar un apreciat istoric, ci și unul care are curajul de a aduce din trecut valori la care societatea, nu doar cea românească, pare să fi renunțat de mult”, pe Dumitru Murariu, care „A condus Muzeul Național de Istorie Naturală "Grigore Antipa" şi pe Florentin Ţuca, „avocat, dar mai presus de toate este un om de Cuvânt. Format în școala românească de Drept, perfecționat printre rafturile literaturii de calitate”, pe Ada D’Albon, care „a debutat pe scena de la Botoșani. Erau anii 1969-1970. Primul rol a fost în „Acul cumetrei Garton“ (farsă engleză) la Teatrul ”Mihai Eminescu” şi pe Raluca Rogojină, „producătoarea și realizatoarea emisiunii ”Adevăruri despre trecut.” Dochina şi Stelian Bajureanu m-au fascinat, iar Ana Maria Sandi, fiica pictorului Dumitru Bâșcu și nepoata marelui compozitor George Enescu, mi-a purtat paşii sufletului într-o fascinantă călătorie prin viaţa marelui muzician, a familiei sale şi, nu în ultimul rând, printr-o epocă, „o reconstituire a unui timp uitat”, când oamenii îşi asumau cu luciditate destinul, încheind seria portretelor din expoziţia de cuvinte şi mărturisiri a Florentinei Toniţă. „Portrete memorabile - Interviuri”, va rămâne , pentru mine, o carte care, aşa cum mai sus am afirmat, îmi aduce în prim plan aproapele care îşi trăieşte discret menirea, prin felul demn de a se raporta la ceilalţi şi la harul care i s-a dat.
1 Comment
Carmen
15/12/2022 22:40:51
Florentina Tonita, jurnalistul-scriitor sau scriitorul-jurnalist, cred ca ambele atribute se afla la acelasi nivel, e o exceptie in peisajul jurnalistic botosanean prin aceea ca in postura de intervievator inspira pe cel care ii sta in fata, ii deschide cu atentie portile sufletului invitandu-l discret la destainuiri. Interviurile curg, fara rupturi, lejer, sincer si ajung exact in inima cititorului invitandu-l si pe acesta intr-o calatorie initiatica de descoperire a unor fapte, lucruri, intamplari. Interviurile realizate sunt in realitate povesti de viata care inspira, povesti-document care vor ramane undeva in istoria jurnalismului botosanean ca surse de inspiratie pentru elaborarea altor materiale, studii, dar si modele pentru aspirantii la o cariera in domeniu. Felicitari pentru exceptionala recenzie!
Reply
Leave a Reply. |
Mihaela Arhip
|