Omraam Mikhael Aivanhov afirma într-o conferinţă că „Pentru majoritatea oamenilor, cuvântul "magie" este un cuvânt care îngrijorează. Am văzut oameni îngroziţi când se pronunţa acest cuvânt în faţa lor. Şi totuşi, toţi fac magie, nu fac decât aceasta, numai că ei cred că în magie este obligatoriu să faci anumite ceremonii purtând veşminte bizare, bolborosind incantaţii, pronunţând formule de conjuraţie, de vrajă, şi manipulând în mijlocul vaporilor mai mult sau mai puţin rău-mirositori tot felul de obiecte heteroclite. Şi tocmai aici se înşală.” Cărţile fac parte din magia pe care nu o (re)cunosc decât puţini, prea puţini în ultima vreme, din ce în ce mai puţini cu adevărat. Cei puţini fac parte din trei categorii: scriitorii, cititorii şi anticarii/librarii, fiecare avându-şi rolul bine stabilit în ritualul de transformare a gândurilor în cuvinte, a cuvintelor în cărţi şi a cărţilor în gânduri, pentru ca cercul magic să se închidă.
Unul dintre scriitorii a cărui viaţă este marcată de mistere neelucidate încă este William Shakespeare. „Sunt şi cercetători ai operei lui Shakespeare care afirmă nici mai mult nici mai puţin că acesta nici nu ar fi existat cu adevărat – ţinând cont atât de problemele legate de portretul său cât şi de atribuirea unora din operele sale – , aceştia susţinând chiar că Shakespeare ar fi fost de fapt un pseudonim sub care publicau diverşi autori ai epocii, în care exista oricum tradiţia „creaţiei colective” şi publicării acesteia sub un alt nume literar ales.”, afirmă Petre Ivan, în articolul „William Shakespeare şi misterele biografiei sale”. Un astfel de mister stă la baza romanului „Povestea anticarului”, scris de Charlie Lovett, un roman care ar fi fost fascinant prin informaţiile ce trimit cititorul la diferite surse, pentru a înţelege mai bine firul epic şi semnificaţiile anumitor scene, prin omagiul adus Cărţii, a cărei magie rămâne apanajul unei elite, prin farmecul personajului principal, prin subiect şi prin plasarea acestuia în trei epoci distincte, dintre care una este cea victoriană, prin structură şi prin mister. Dar păcătuieşte prin câteva clişee, prin cam des inseratele scene de sex explicit, prin ritmul alert care menţine suspansul, dar nu atât de bine dozat, devenind obositor, prin amestecul de genuri – poliţist, erotic, ficţiune istorică, aventuri, iniţiatic, şi prin transformarea brutală şi bruscă a personajului principal, al cărui eşafodaj nu este suficient de bine echilibrat, ceea ce îl face oarecum artificial. Toate înclină balanţa către comercial, deşi cartea ar fi putut avea o valoare deosebită, dacă accentul era pus pe conţinut, nu pe imagine. Traducerea/corectura (dacă mai există aşa ceva la editurile de astăzi) nu tocmai inspirate, adaugă un minus de valoare: „vei ştii şi tu să confecţionezi”, „pasta umezii pielea” etc. În centrul întregului discurs narativ se situează suprapersonajul, cartea „Pandosto”, o romanță în proză scrisă de autorul englez Robert Greene, publicată pentru prima dată în 1588, despre care se susţine că ar sta la baza piesei lui Whilliam Shakespeare, „Poveste de iarnă”, pe marginile paginilor ei fiind scrise de marele dramaturg notiţe care l-au ajutat să prelucreze ideea lui Greene. Cartea, dacă ea există cu adevărat, ar fi „Sfântul Graal” al anticarilor/bibliofililor din lumea întreagă. Romanul „Povestea anticarului” este structurat pe trei planuri narative, unul al narării, situat în 1995 şi două ale evocării, cel al prezentului relativ apropiat, al întâlnirii şi căsătoriei personajelor centrale, şi cel al epocii victoriene, începând cu 1592, an al vieţii lui Shakespeare şi al morţii lui Robert Greene, în Londra, şi încheindu-se în 1879, în Kingham. În Kingham se refugiază şi Peter Byerly, anticar american, închis în sine fără nicio speranţă de evadare în lumea reală, după moartea soţiei sale, Amanda. Psihologul îi scrie o listă cu 10 recomandări care l-ar putea ajuta să se redreseze emoţional, dar nimic nu pare să îl readucă pe linia de plutire. Odată stabilit în căsuţa pe care o cumpărase când trăia Amanda, Peter încearcă să respecte recomandările de pe lista psihologului şi începe cu cea care îi sugerează să se întoarcă la vechea lui pasiune, cărţile. Peter este anticar, un foarte bun restaurator şi un pasionat bibliofil. Suferă de anxietate, este introvertit şi detestă mulţimile, în care nu se simte confortabil, având toate simptomele care definesc teama de a relaţiona cu ceilalţi, mai ales cu necunoscuţi. Avea „teama lui patologică de tot ceea ce era nefamiliar.” Confortabil se ştie doar în preajma cărţilor, în biblioteci, pe care le simte ca pe un cocon protector. Într-o librărie din Hay-on-Wye, răsfoind „un studiu privind autenticitatea unor documente”, de Edmond Malone, „o monumentală analiză care îl demasca pe unul dintre cei mai mari falsificatori ai tuturor timpurilor”, William Henry Ireland, care falsificase şi documente şi manuscrise aparţinând lui Whilliam Shakespeare, descoperă o acuarelă care îi taie respiraţia: „Cartea se deschise la pagina 289, dezvăluind o bucată de hârtie de circa 10 centimetri pătraţi. Brunificarea de pe paginile între care se aflase hârtia îi dădu de înţeles lui Peter că stătuse acolo cel puţin un secol. Din obişnuinţă mai mult decât din curiozitate, întoarse hârtia. Durerea ascuţită care îi străpunse pieptul aproape că îl făcu să scape cartea pe podeaua prăfuită.” Din acuarelă îl privea soţia sa, decedată cu 9 luni în urmă. Însă pictura era foarte veche, „nu ar fi putut să fie nicidecum un portret al ei. Şi totuşi, era.” De la mărturisirea dintâi: „În interiorul unei cărți rare, găsesc un portret al soției mele care nu poate fi soția mea. Cele două pasiuni ale mele reunite într-un singur pătrat de hârtie. Și această hârtie - ei bine, cumva simt că are potențialul de a mă elibera de una dintre pasiunile mele și de a mă relansa în cealaltă.”, până la imaginea optimistă din final, când Peter Byerly „... se îndrepta cu paşi mari [...], cu Pandosto sub braţ, purtat de briza caldă de vară, spre centrul vieţii”, personajul traversează un ţinut şi un timp al căutărilor febrile, al regăsirii de sine, al disperării, cu drum în serpentine printre dovezi şi incertitudini, cu popas fragil într-o iubire menită să-l apropie de împlinirea destinului. Decis să afle misterul acuarelei, semnată cu iniţialele B.B., fură hârtia şi, din clipa aceea, începe drumul anevoios şi captivant al investigării, drumul reîntoarcerii la viaţă al lui Peter Byerly, pe care dragostea pentru cărţi îl readuce pe drumul părăsit după pierderea soţiei. Odată cu investigarea secretului ascuns în spatele pictorului anonim, a cărui poveste ne este dezvăluită treptat de vocea autorului omniprezent şi omniscient, întors în epoca victoriană, Peter descoperă şi un alt secret, mult mai tulburător, un secret de familie, care, ca mai toate secretele, leagă timpuri, oameni şi întâmplări printr-o magie care nu are nume şi care nu poate fi definită. Suprapersonajul, celebrul „Pandosto” parcurge şi el propriul drum, din mâna muribundului Robert Green, trecând în mâinile altor proprietari, anticari, hoţi, colecţionari, aşezaţi cuminte, în ordine, pe prima pagină. „R. Greene, lui Em Ball” – Emma Ball, amanta lui Robert Greene, „o femeie agitată, în haine murdare” – 1592. „Bart. Harbottle” – Bartholomew Harbottle, negustor de cărţi care, „Pe treptele cufundate în penumbră se uită la cartea pe care i-o dăduse Greene. Avea să obţină pe ea câţiva şilingi, poate chiar mai mult după moartea autorului ei. Când păşi în lumina după-amiezii târzii, îi trecu brusc prin gând că i-ar fi plăcut să păstreze acel volum, ca amintire de la prietenul care avea să părăsească în curând această lume.” – 1592. „Wm. Shakespeare, Stratford” - Whilliam Shakespeare, marele dramaturg, împrumută de la Bartholomew Harbottle manuscrisul, pe marginea foilor făcând notaţii menite să îl ajute să prelucreze ideea şi să o transpună într-o piesă de teatru. Pentru B. Harbottle, „fiul mănuşarului îi depăşise pe toţi.[...] În comparaţie cu fiul mănuşarului, majoritatea vechilor prieteni ai lui Bartholomew păreau insignifianţi. Dar îşi dădea seama că pentru Shakespeare el nu era nimic altceva decât un linge-blide. [...] ... nu avea să fie inclus niciodată în cercul de apropiaţi ai lui...” Îi sugerează titlul, pe care Shakespeare, deşi îl respinge iniţial, îl foloseşte: „Poveste de iarnă”, drept ironică răsplată, dramaturgul creând un personaj identic cu negustorul de cărţi, „un potlogar intrigant şi mândru de acest lucru”. Manuscrisul îi este înapoiat acestuia de către dramaturg, după ce piesa este pusă în scenă. – 1609. „R. Cotton, Augustus B IV” - Robert Cotton, important colecţionar de cărţi, după ce vede spectacolul care a avut un succes însemnat, cumpără manuscrisul Pandosto de la Harbottle, aşezându-l pe raftul marcat de statueta lui Augustus al IV-lea. – 1609. „Matthew Harbottle, Teatrul Red Bull” - fiul negustorului de cărţi, copil ilegitim, cu o prostituată, primeşte manuscrisul pe care Bartholomew Harbottle îl fură într-o noapte de la R. Cotton. În timpul jafului, negustorul îşi rupe piciorul, accident care îi va fi fatal. Trimite manuscrisul fiului său, împreună cu 50 de lire pe care îi obţinuse avans de la R. Cotton, fapt ce îi permite lui Matthew să devină „partener tăcut, analfabet, în Teatrul Red Bull din Clerkenwell”. – 1613. „John Bagford” – primeşte manuscrisul de la Matthew Harbottle, care-şi aminteşte „sfatul tatălui său de a vinde acea carte ciudată departe de Londra”, în Exeter, „ca mijloc de plată a datoriei”, după un joc de cărţi – 1613. „John Warburton” – celebru colecţionar de cărţi, manuscrise şi documente, alcoolic, cumpără de la John Bagford manuscrisul, îi recunoaşte valoarea inestimabilă, dar îl vinde negustorului Humfrey Wanley, din greşeală, împreună cu un teanc de cărţi mult mai puţin importante, pentru 100 de guinee. Având ascunse câteva documente rare în spatele dulapului din bucătărie şi aflând cu stupoare că bucătăreasa lui le-a folosit ca hârtie de copt pentru celebrele ei plăcinte, crede că Pandosto a avut aceeaşi soartă. – 1720. „R. Harley, Oxford” – lordul Robert Harley descoperă la Wanley, pe care-l angajase să-i formeze o bibliotecă impresionantă, cartea Pandosto. „Şase ani mai târziu, în 1726, Humfrey Wanley era mort. Biblioteca lui Robert şi Edward Harley, pentru a cărei construcţie îşi dedicase o bună parte din ultimii ani din viaţă, devenise una dintre cele mai importante colecţii de cărţi şi manuscrise din epocă.” Împrumutat de un misterios musafir al lordului, Pandosto nu a mai fost niciodată înapoiat, „bărbatul care îl împrumutase murise la două săptămâni după ce se întorsese acasă, lăsând cartea pe biroul lui.” Văduva bărbatului pune volumul în raftul propriei biblioteci şi „... acolo rămase, aproape invizibil între două volume groase in-folio, timp de mai bine de o sută cincizeci de ani.” – 1720. „B. Mayhew pentru William H. Smith” - Benjamin Mayhew, negustor de cărţi, descoperă Pandosto în biblioteca nobilului decedat, pe care fiul acestuia o vinde. Fură manuscrisul, în 1878, şi îl lasă lui Phillip Gardner, un moşier scăpătat, care îl falsifică genial, cu scopul de a se răzbuna pe vecinul său, Reginald Alderson, care îi dezvăluise soţiei relaţia lui cu Isabel, o americancă excentrică. Intenţionează să i-l ofere lui William H. Smith, dar... „B.B. / E.H.” – este ultima inscripţie, cea care trebuie decodificată pentru a descoperi taina asemănării izbitoare între femeia din acuarela misterioasă şi Amanda, soţia lui Peter Byerly. Este B.B. fericitul ultim proprietar al „Sfântului Graal” al anticarilor/librarilor/bibliofililor din lumea întreagă, sau este doar cel mai mare falsificator din toate timpurile, aproape perfect în încercările sale de a se răzbuna pe oameni şi pe istorie? Este „Pandosto” un fals genial realizat, sau este „Sfântul Graal” al anticarilor/librarilor/bibliofililor din lumea întreagă? Nu am parcurs în cuvinte decât drumul care mie mi-a plăcut cel mai mult, cel mai greu şi cel mai incitant. Celelalte două planuri narative parcurg drumuri captivante, dar mai aproape de o actualitate care nu mă atrage. Dacă le-aş fi parcurs, aş fi dezvăluit cheia întregului mister şi lectura romanului nu ar mai avea niciun farmec. În ciuda minusurilor sale, „Povestea anticarului”, de Charlie Lovett rămâne, totuşi, un roman interesant, care incită curiozitatea şi căruia cititorul îi poate imprima propriul ritm de lectură, în funcţie de ceea ce urmăreşte atunci când citeşte şi de calitatea educaţiei fiecăruia. Bine, şi de capacitatea de a crede în magia pe care cărţile o exercită asupra noastră de atâtea mii de ani.
0 Comments
Leave a Reply. |
Mihaela Arhip
|