Şcoala gimnazială din Ruginoasa, Iaşi, poartă numele unui dascăl despre care puţini ştiu că a fost unul dintre cei mai remarcabili profesori de Limba şi Literatura Română, care şi-a pus amprenta pe evoluţia învăţământului românesc din zona rurală, prin devotament şi sacrificiu. Ziarul de Roman publică o scurtă informaţie despre acesta, sintetizând portretul unei personalităţi prea puţin cunoscută dascălilor şi învăţăceilor de astăzi: „Personalitatea învățătorului Nicolae Apostol a fost evocată de profesorul Mihai Andone în lucrarea monografică „Ruginoasa – pagini de istorie, confesiuni și reflecții”, editată în anul 2004. Din această lucrare aflăm că Nicolae Apostol a fost fiul satului Ruginoasa și a purtat, inițial, numele de Popovici. A terminat școala primară în sat și, apoi, prin străduința moșului său, Vasile Mircea, a urmat cursurile Seminarului Socola din Iași. Ulterior, a obținut licența în filologie-filosofie la Universitatea din Iași, fiind coleg cu marele istoric Nicolae Iorga. După absolvirea studiilor universitare, a activat un an ca profesor la școala din Ruginoasa. Este numit, apoi, profesor la Gimnaziul „Nicu Gane” din Fălticeni, unde îl descoperă, în cadrul orelor de compunere, pe elevul Mihail Sadoveanu, căruia îi încurajează talentul și îi prevestește că va ajunge un mare scriitor. După perioada petrecută la Fălticeni, este numit, în anul 1898, profesor titular la Liceul „Roman-Vodă”, unde predă limba și literatura română și limba franceză. „În lucrarea «Pagini din istoria Liceului „Roman-Vodă” (1872 – 1972)» se fac referiri la pedagogul Nicolae Apostol și se amintește că el a îndrumat primii pași în literatură pentru doi dintre cei mai mari romancieri români: Mihail Sadoveanu și Cezar Petrescu”, a precizat jurist Nicu Chirilă, primarul comunei Ruginoasa. Profesorul îi va rămâne în suflet viitorului scriitor Cezar Petrescu şi, trei decenii de la providenţiala întâlnire cu acesta, el publică romanul „Apostol”, personajul principal fiind inspirat de figura profesorului de Limba si Literatura Română, despre care spunea că a fost „un apostol în împărtăşirea iubirii de patrie.” Este romanul unui învăţător de sat, o pledoarie pentru o categorie socială marginalizată acum mai mult ca oricând, un omagiu adus dascălului pentru care apostolatul este un fapt natural cu condiţia sa. Am citit cartea în copilărie, ca pe o poveste despre oameni şi întâmplări de demult. Am recitit-o în adolescenţă şi mi-am dorit să fiu ca acest Nicolae Apostol, mi-am dorit asta cu toată naivitatea şi exuberanţa specifică vârstei, atât de mult, încât mi-am ales profesia de dascăl. Am recitit romanul la maturitate şi mi-am dat seama că mi-ar plăcea ca personajul lui Cezar Petrescu să contureze portretul dascălului dintotdeauna, cu bune şi rele, cu tot omenescul lui atât de umilit şi dispreţuit de cei care nu au puterea de a percepe impactul lui asupra lumii. Dar, din păcate, vremea apostolatului în învăţământ a apus de mult. Deşi vremurile sunt potrivite, oamenii sunt nepotriviţi. Terminând cu rezultate de excepţie şcoala, personajul cere să fie repartizat într-un sat despre care ştia că are nevoie de învăţător, părăsind de bună voie un post pentru care alţii ar fi făcut orice sacrificiu. Nimic nu-l clinteşte din hotărârea lui: „Mai ales să-ţi aminteşti aceasta, Nicolae Apostol”, i-a spus bătrânul director al şcolii, la încheierea studiilor, „N-are să te întâmpine nimeni cu pâine şi sare, nici cu urale şi flori. Branşa noastră cere un eroism fără glorie. Un eroism mărunt, de toată ziua. [...] Ştiu ce vă aşteaptă. De aceea vă sărut pe frunte, ca pe nişte flăcăi porniţi la bătălie, unde mulţi sunt osândiţi să cadă răpuşi.” Satul Ponoare? Un sat ca oricare altul din România anilor 1908. Începea cu „un drum mocirlos, fără şanţuri şi fără pietriş”, la capătul căruia „satul era negru şi trist în bura mucedă a toamnei. Case fără împrejmuiri, risipite pe surpături mâncate de ploi. Mai degrabă bordeie decât statornice aşezări omeneşti. [...] O adunare de suflete şi de sălaşuri primitive, părăsite de Dumnezeu şi uitate de stăpânire.” Şcoala din Ponoare? „Un bordei păcătos, ca toate celelalte.” Când a ajuns aproape de ea, adus de harabaua lui moş Lecachi Colţun, „Nicolae Apostol îşi privi şcoala cu ochi dureroşi. Şcoala îl privi şi ea, cu ferestrele ei sparte şi negre, ca două orbite dintr-o tidvă de mort.” Şi apostolatul lui Nicolae Apostol începe cu vorba lungă a lui moş Lecachi Colţun, cu bunăvoinţa lui jupân Aizic, hangiul, cu poznele învăţăceilor şi cu truda de a le convinge părinţii să-i aducă la învăţătură. Începe cu vizitele la primarul satului, la curţile boierilor, la oraş şi pretutindeni de unde pare să răsară o speranţă pentru şcoala lui. Orgoliul dintru început îi este domolit de umilinţele repetate la care este supus şi cărora le cade pradă din naivitate şi dintr-o curăţenie sufletească aparte, care-l face să creadă că lumea este croită întreagă după asemănarea lui, e bună, sinceră şi altruistă, e însetată de iubire şi de frumos. Greşelile îi sunt însă pedepsite dureros. Experienţa primei iubiri, umilinţa, duritatea unei lumi în care politica face legea, mai ales în şcoală, fiindcă niciodată puterea politică nu a avut nevoie de luminarea maselor, în care a recunoscut pericolul detronării, primii bani, cheltuiţi pentru şcoală, deşi hainele îi erau peticite şi ghetele scâlciate, Sărbători petrecute în singurătate şi dezamăgirea provocată de conştientizarea tuturor acestor realităţi menite să-l doboare pe el şi, odată cu el, pe elevii care ar putea să-şi depăşească limitele impuse, îl maturizează pe Nicolae Apostol. Mai ales bătrânul învăţător Gheorghe Ceapă îi deschide ochii şi sufletul, „nu vrea să mai răstoarne singur lumea” şi „trăieşte viaţa celor pe care vrea să-i lumineze.” Din vreme în vreme, ocupaţi cu alegerile, mai marii lumii îl uitau pe învăţătorul din Ponoare şi „Nicolae Apostol era lăsat în pace. Dar pacea nu intra în sufletul său.” Cuvintele domnului Lascăr Sofian, „autocratul proprietar al Stulpicanilor”, îl pălmuiesc ca într-o străfulgerare: „Vezi-ţi de datoria dumitale, dar n-o exagera... Mai-binele e duşmanul binelui. Îţi vin copiii la şcoală? Bine... [...] Vezi de dânşii! Vezi măcar de dânşii!” Şi învăţătorul îşi dă seama că greşise, mânat de avântul tinereţii care pe toate le vrea şi pe toate le poate: „El îi neglijase, cu toată mintea şi cu toată energia îndreptată grijii de a da satului Ponoare cât mai curând o şcoală mai arătoasă. Până atunci, însă, prima datorie era să se întoarcă la copiii lui. Pe aceştia să-i câştige înainte de a purcede la truda mai anevoioasă de a deştepta sufletele celorlalţi, moarte.” Şi se întoarce între copii, cu sufletul îngenuncheat. E iarnă, şi iarna nu doar lupii ies înfometaţi la drum, mai ales oamenii se mănâncă între ei, „fiindcă prea înghesuit stă unul în sufletul celuilalt...” Însă Nicolae Apostol s-a învăţat cu toate ale satului şi trece mai departe, cu fruntea sus. Câştigă suflet de copil după suflet de copil, pierde pe unii, iubeşte din nou şi se statorniceşte la casa lui. Pleacă la război şi se întoarce pentru Ana lui şi pentru şcoală. Numai că nu poate evada din capcana visului din tinereţe. Şi sacrifică ce are mai de preţ pentru satul care nici nu-l cunoaşte cu adevărat, nici nu-l apreciază şi îl tratează cu indiferenţa celui care crede că toate i se cuvin, că nu a cerut nimic din toate câte i-au fost date de omul acesta îndârjit şi încăpăţânat şi că a primit sacrificiul lui doar pentru că nu avea altceva mai bun de făcut. Unii l-au condamnat, alţii l-au înţeles. Cu adevărat, puţini l-au apreciat. Dar învăţătorul nu se mai defineşte ca suma vorbelor şi privirilor celorlalţi, el ştie acum că aceasta este menirea lui şi apostolatul şi-l asumă cu demnitate: „Viaţa e aspră. Nu-ţi îngăduie să priveşti înapoi nici ca să regreţi, nici ca să osândeşti. Priveşti ca să aduni de acolo puteri vechi şi să porneşti mai hotărât înainte. Datoriile noastre înainte sunt, şi sunt multe...” La fel ca în toate scrierile lui Cezar Petrescu, şi în romanul „Apostol”, existenţa umană este profund tragică, eroul este angrenat într-o luptă inegală cu viaţa, fiind condamnat la o existenţă definită de compromisuri. Dar sensibilitatea scrierii, limbajul expresiv, umorul, personajele inedite şi memorabile care compun lumea ce gravitează în jurul învăţătorului Nicolae Apostol, toate acestea şi încă multe altele mă determină să afirm că rămâne unul dintre romanele mele preferate, iar lecturile repetabile, la diferite vârste, nu sunt dictate doar de nostalgia unei adolescenţe în care credeam că dascălul are un impact decisiv asupra lumii, ci mai ales de tema dureros de actuală. Recomand (de acelaşi autor): "Întunecare", "Fram, ursul polar", "Omul din vis", "Ochii strigoiului", "Dumineca orbului", "Omul care şi-a găsit umbra", "Calea Victoriei".
0 Comments
Leave a Reply. |
Mihaela Arhip
|