Fluxul temporal este ca urzeala unei tapiserii, ale cărei fire se întretaie, se despart, se destramă sau se înnoadă, în culori diferite, fiecare fir reprezentând o viaţă de om. Trecutul este deja ţesut, îl poţi destrăma, dacă vrei să încerci alt model al ţesăturii care va e viaţa ta. Dar nu îţi vezi firul, doar pe ale celorlalţi. Şi, modificând parcursul firelor celorlalţi, de fapt, modifici şi destinul tău. Viitorul nu este încă ţesut, de la punctul prezentului pe care îl poţi prinde între degete, pleacă o multitudine de posibilităţi, o multitudine de variante posibile. Cum ar fi să poţi călători în timp, să poţi supune fluxul temporal aşa cum doreşti, într-o lume în care nimeni nu crede că este posibil aşa ceva? Această putere a ta ar fi o binecuvântare sau un blestem? Romanul „O lume fără tine”, scris de Beth Revis, se focalizează pe tema singurătăţii individului deosebit, perceput de ceilalţi ca fiind ciudat, din cauză că nu-l pot înţelege, e diferit de ei. Sau nu-l pot accepta aşa cum este. Sau aşa cum cred ei că este. Sau...
Cert este că, extrem de bine construit, detaliat şi complex, cu personaje bine conturate, deşi aparent structura lor pare fluidă şi îţi scapă printre degete realitatea pe care o întrupează, romanul scris de Beth Revis este una dintre acele cărţi pe care, după ce ai terminat-o de citit, îţi doreşti să o reciteşti, ca să descoperi indiciile pe lângă care ai trecut indiferent la prima lectură, şi care conduc către finalul surprinzător. „Academia Berkshire pentru Copii cu Nevoi Deosebite”, sau „Academia Berkshire pentru Adolescenţi cu Probleme”, sau „Academia Berkshire destinată Adolescenţilor de Elită” se află pe o insulă în Massachussets, în apropierea unei foste tabere pentru copiii bolnavi de poliomelită şi a unei ruine: „Ruinele casei lui Cedric Moorreheade. Distrusă de un incendiu în 1775. Construită iniţial în Salem în anii 1660 drept casa lui Isaac Goodale din Ipswich şi mutată pe insula Pear în 1692...”. Adăposteşte grupuri mici de adolescenţi, care sunt trataţi pentru diferite afecţiuni psihice. Sau, care sunt educaţi să îşi poată controla superputerile. Sau... Bo, Sofia, Gwen, Harold, Ryan. Trataţi de dr. Franklin. Bo poate manipula fluxul temporal, Sofia poate manipula materia, poate deveni invizibilă, Gwen poate manipula focul, Harold vorbeşte cu cei morţi, poate comunica uşor cu spiritele, Ryan este telepat, poate manipula percepţia celorlalţi asupra realităţii. Dr, Franklin are capacitatea de a vindeca şi, fireşte, de a se autovindeca. Sau... Bo dă dovadă de „delir prelungit, şi, mai recent, paranoia, ambele manifestări exacerbate de insomnie [...] prezintă o fugă disociativă cu amnezie selectivă...”, Sofia Muniz este depresivă, Gwen suferă de „tulburare de control al impulsurilor (piromanie). Probleme de încredere şi abandon”, Harold are „o serie de diagnostice lipsite de înţeles”, Ryan suferă de „narcisism extrem, complexul puterii, manipulare intenţionată, nevoia de a controla, probleme de control al furiei. Tendinţe sociopate.” Dr. Franklin este terapeutul lor. Încearcă să îi vindece. Un indiciu care face trimitere la finalul surprinzător al cărţii: bolile de natură psihică, în general, schizofrenia, în particular, nu sunt vindecabile, pot fi doar ţinute sub control cu ajutorul terapiei şi al medicaţiei adecvate. Dispariţia Sofiei Muniz, iubita lui Bo, declanşează în el sentimentul vinovăţiei. Ştie că a luat-o cu el în trecut, în 1692, în timpul procesului Vrăjitoarelor din Salem, unde ea a rămas captivă şi el va încerca mereu să o readucă în prezent, conştient de faptul că puterea ei de a deveni invizibilă i-ar determina pe oamenii acelor timpuri să o considere vrăjitoare şi să o condamne la moarte. E ca şi cum el însuşi ar fi condamnat-o la moarte, când a acceptat să o ia cu el în trecut. Sau... Sinuciderea Sofiei Muniz, cu o supradoză de medicamente, declanşează o anchetă din partea autorităţilor, care s-ar putea solda cu desfiinţarea instituţiei. Evenimentele se succed cu repeziciunea cu care un prestidigitator îşi execută numărul de magie, în faţa unui public care, deşi pare să ştie cum se petrec lucrurile pe scenă şi care este explicaţia logică a trucurilor, de fapt, trăieşte o iluzie până la final, când aplaudă tocmai capacitatea prestidigitatorului de a întreţine această iluzie. Finalul este surprinzător. Familia lui Bo este depăşită de situaţie. Surprinderea stărilor şi reacţiilor celor doi părinţi şi pe cele ale surorii lui, Phoebe, oferă autorului prilejul de a face o fină analiză a psihologiei familiilor de copii cu nevoi deosebite, pe care toţi ceilalţi îi cataloghează drept ciudaţi, din cauză că sunt diferiţi de ei. Acceptarea de către ceilalţi se produce târziu, când Bo acceptă el însuşi adevărul despre sine. Un alt indiciu al finalului surprinzător este reacţia lui Phoebe de fiecare dată când discută cu Bo despre şcoala specială la care este trimis el, despre un episod din copilăria lor, când Bo a dus-o pe Titanic, chiar în momentul ciocnirii de iceberg, iar un alt indiciu ar putea fi un amănunt aparent nesemnificativ întrezărit de Bo în momentul în care încearcă să vadă variantele posibile pe care le-ar putea avea viitorul lui Phoebe. Ştie cineva cu adevărat ce se petrece în mintea şi în sufletul unui om, a unui adolescent cu nevoi speciale, introvertit, pasiv, agresiv, autist, schizofrenic, dezorientat de contactul dur cu o normalitate care nu este a lui? Cât de greu este pentru el să definească normalitatea? Cât de greu este pentru noi să ne recunoaştem incapacitatea de a defini normalitatea? Ce lume construiesc aceşti semeni ai noştri, adulţi sau adolescenţi, pentru a putea supravieţui unei realităţi pe care nu o acceptă? Şi care dintre cele două lumi, a lor sau a celorlalţi, este, totuşi, cea reală? Cum definim realitatea, când fiecare dintre noi are propria percepţie asupra realităţii, propria realitate? „Ştiu ce înseamnă cele două fire. Alţi oameni poate că nu văd ce posibilităţi îi aşteaptă, dar eu da. Văd firele destinului. Le controlez. Am în mână două fire. Nu trebuie decât să-i dau drumul unuia şi să-l păstrez pe celălalt. Ce pe care îl păstrez va deveni realitatea mea, singurul adevăr pe care îl cunosc. Cel căruia îi dau drumul va deveni doar un vis înceţoşat, o posibilitate căreia nu i-am dat curs. Timpul mă lasă să aleg în ce realitate vreau să trăiesc. Mă uit la mâini. Am în stânga firul roşu care mă conectează cu Sofia. Dacă aleg viaţa aceea, voi avea puteri. Voi avea aventură. Şi o voi avea pe Sofia. În mâna dreaptă ţin firul negru care mă leagă de sunetul bătăilor inimii mele. De doctor. De Berkshire. De Phoebe şi de familie. De Ryan şi de o lume în care sunt bolnav, în care nu ştiu în cine să am încredere, în care duc o viaţă găunoasă şi amară. Dar este viaţa mea. Şi este alegerea mea.” Adolescenţii de la Academia Berkshire sunt definiţi de explicaţia părinţilor lui Harold: „... toţi oamenii au un borcan de întuneric înăuntrul lor. Când ne naştem, borcanul are capacul bine strâns. De asta sunt bebeluşii fericiţi. Pe măsură ce trece timpul, însă, borcanul se deschide câteodată şi întunericul trece în noi. Uneori putem închide borcanul, alteori, nu”, şi de constatarea lui Harold: „Eu cred că borcanul meu s-a spart. Sau că n-am borcan, doar întuneric.” Romanul „O lume fără tine”, scris de Beth Revis, este o fascinantă şi tulburătoare incursiune în realitatea celor pe care cei mai mulţi dintre noi îi consideră ciudaţi, din cauză că sunt altfel decât noi, altfel într-un fel care ne sperie. O incursiune în lumea celor care, de cele mai multe ori, sunt mai puternici decât noi. Mai sinceri, mai curaţi, mai verticali. Sau...
0 Comments
Leave a Reply. |
Mihaela Arhip
|