Erou din umbră, Cartea a luptat dintotdeauna alături de cei aflaţi în captivitate, fie la propriu, în închisorile în care a fost arestată conştiinţa intelectualilor, fie în sens figurat, în temniţele în care se (auto)izolează cei dezamăgiţi de un prezent artificial, comercial, superficial, care le ameninţă integritatea morală şi culturală, invadându-le realitatea imediată. Cartea, în temniţă. Scrisă „... cu unghia pe tencuială./Pe un părete de firidă goală,/Pe întuneric, în singurătate...” (Tudor Arghezi – „Flori de mucigai”) Memorată. „Din prima zi constat în toată celula o sete grozavă de poezie. [...] Cine ştie pe dinafară multe poezii e un om făcut în detenţie, ale lui sunt orele care trec pe nesimţite şi în demnitate.” (Nicolae Steinhardt – „Jurnalul fericirii”) Citită. „... o bibliotecă clandestină pentru copii. Biblioteca era minusculă; conţinea opt cărţi [...] O dată sau de două ori, un deţinut din alt lagăr a reuşit să aducă pe furiş câte o carte nouă, astfel că numărul volumelor a crescut la nouă sau zece.” (Alberto Manguel – „Biblioteca nopţii”) Am cumpărat cartea „Bibliotecara de la Auschwitz” incitată fiind de ideea că, într-un loc pe care imaginaţia mea nu poate să îl contureze nici pe departe la adevărata lui dimensiune tragică, a existat o bibliotecară şi, implicit, o bibliotecă. Întâmplările relatate au la bază povestea reală a Ditei Kraus, o supravieţuitoare a lagărului de concentrare nazist de la Auschwitz, unde se înfiinţase Blocul 31, o mască a lagărului familial propriu-zis, BIId, menită să înşele Crucea Roşie Internaţională. Fredy Hirsch, prizonierul care organizează Blocul 31 şi îl conduce, decide ca Dita să devină bibliotecară, să păstreze şi să protejeze cărţile, care le vor păstra şi proteja deţinuţilor moralul, speranţa şi, mai ales, le vor organiza evadarea din realitatea crudă din spatele gardurilor de sârmă ghimpată. La 14 ani, Edita Adlerova, personaj principal al cărţii, îşi asumă cu maturitate rolul de bibliotecară, dar şi pe cel de cititoare: „- Cu tot respectul, domnule Hirsch, am paisprezece ani. Chiar credeţi că, după ce am văzut în fiecare zi cum oala cu micul dejun pentru noi trece pe lângă căruţul cu morţi şi după ce am privit zilnic zeci de oameni intrând în camerele de gazare de la capătul acestui lager, mă va mai impresiona ceea ce aş putea citi într-un roman?” Şi astfel devine bibliotecara Blocului 31, primind în grijă 9 cărţi: un atlas geografic - „un atlas rupt, căruia îi lipseau anumite foi şi care ilustra o Europă cu ţări dispărute şi imperii care au încetat să existe cu timp în urmă”, o carte de matematică, „Tratatul elementar de geometrie” - „ceva mai bine păstrat, aşternând şi el în paginile sale o altă geografie. Un peisaj de triunghiuri isoscele, de octogoane şi cilindri, de şiruri de numere ordonate...”, „O scurtă istorie a lumii”, de H. G. Wells - „o carte populată de oameni primitivi, egipteni, romani, mayaşi... civilizaţii care au format imperii şi care s-au năruit ca să apară altele noi”, o „Gramatică a limbii ruse”, un roman în franceză - „foarte deteriorat, căruia îi lipseau pagini şi care avea pe foile sale pete de umezeală”, un tratat intitulat „Căile terapiei psihanalitice”, de Sigmund Freud, un roman în rusă - „care nu avea coperte” şi romanul „Peripeţiile bravului soldat Švejk”, de Jaroslav Hašek - „într-o stare mizerabilă, o mână de foi susţinute precar de câteva fire pe cotor.” A noua carte este una vie. Doamna Magda, „o femeie cu o înfăţişare gingaşă, cu părul foarte alb şi atât de mărunţică încât pare o vrăbiuţă”, care ştie pe de rost „Minunata călătorie a lui Nils Holgersson”, de Selma Lagerlöf. Povestea micii biblioteci, care a rezistat ascunsă sub o podea improvizată, într-o baracă, şi a trecut din mână în mână, ascunsă în faldurile rochiţei unei fetiţe de 14 ani, prilejuieşte o relatare a altor poveşti, despre oamenii lagărului, aflaţi de o parte şi de alta a unei baricade ilogice, imateriale, dar de netrecut. Freddy Hirsch este un prizonier evreu de origine germană, care conduce Blocul 31 şi care, deşi pare puternic şi luptă pentru supravieţuirea celor din jurul său, „nu este invincibil”, se sacrifică pentru a salva pe cei din lagăr. Moartea lui suspectă, anunţată drept sinucidere, reuşeşte să salveze prizonierii, dar nu îi salvează bărbatului integritatea morală, memoria fiindu-i o vreme „întinată de ideea falsă că şi-a luat viaţa intenţionat”. Cei care l-au cunoscut ştiu că „Freddy Hirsch nu s-a sinucis. Nu şi-ar fi lăsat niciodată de izbelişte copiii. Era un căpitan: s-ar fi înecat împreună cu nava sa.” Rudi Rosenberg este un prizonier slovac, pe care „o întâmplare ciudată [...] l-a transformat într-un veteran de 19 ani şi i-a fost de folos pentru a obţine un post de registrator”. Face parte din Rezistenţă şi transmite membrilor ei informaţii utile care au marea valoare de a salva vieţi omeneşti. O poveste de iubire cu Alice, consumată straniu, de o parte şi de alta a unui gard de sârmă ghimpată, are o încărcătură emoţională deosebită: „De pe buzele ei moi ea îi trimite un sărut care zboară pe deasupra sârmei ghimpate şi pe care el îl prinde din aer.” Episodul evadării lui din lagăr este unul din punctele culminante, atât de real, încât trece prin faţa ochilor cu puterea unei secvenţe cinematografice. În care cititorul devine personaj principal. Petr Ginz este un prizonier ceh, fost redactor al revistei „Vedem”, editată de tinerii din Terezin. David Schmulewski este liderul polonez al Rezistenţei de la Auschwitz, care crede că „nemţii nu sunt în stare să trăiască în afara unei logici”, de aceea, în lagărele lor „Nimic nu este întâmplător şi nu se petrece aşa, pur şi simplu.” Margit Barnai este prietena Ditei, şi ea o supravieţuitoare. Profesorul Morgenstern este un profesor bătrân despre care mulţi cred că este „un pic ţicnit”, dar care o surprinde pe Dita cu luciditatea, cu spiritul de observaţie şi cu puterea de sacrificiu de care dă dovadă în diferite momente cruciale. În timpul unei inspecţii a ofiţerilor germani, ştiind că Dita are asupra ei cărţi pe care cu greu le ţine, sub ochii doctorului Mengele, îi distrage acestuia atenţia, cu riscul de a-l înfuria şi de a fi ucis. Episodul pare unora amuzant, dar bătrânul preferă să treacă drept „evreu prost şi imbecil”, numai să salveze viaţa Ditei şi, implicit, mica bibliotecă. Doctorul Josef Mengele i se întipăreşte în minte Ditei ca „fluierând câteva măsuri din Liszt” sau „Tosca de Puccini”, şi „observă totul fără să piardă niciun amănunt.” Croitoreasa lagărului este „o femeie în vârstă”, „pe care toată lumea o cunoaşte ca Dudine, pentru că este originară din acest oraş din sudul Slovaciei.” Viktor Pestek este caporal SS, originar din Basarabia, şi se îndrăgosteşte de Rene Naumann, o prizonieră, căreia îi aduce cadou o cutiuţă muzicală pentru care „a mituit, a rugat şi a ameninţat”, dar care este inutilă, fata nu îi primeşte darul, „nu se mănâncă”. El evadează cu dezinvoltură, chiar sub ochii gărzilor, cu Siegfried Lederer, care va deveni un membru activ al Rezistenţei. Dar Viktor Pestek are un sfârşit tragic. Din păcate, autorul cărţii nu este bine documentat despre Basarabia şi afirmă doar că este „un teritoriu moldav care din secolul al XIX-lea a aparţinut României, o ţară care încă de la început i-a sprijinit pe nazişti”. Nu s-a obosit să caute alte informaţii, care i-ar fi oferit o altă perspectivă atât lui, cât şi cititorului care, dacă este neavizat, va primi informaţia ca reală. Poate acel „încă de la început” nu îşi avea locul în frază. Poate era mai corect „care, la început, ...” Aş prefera să cred că traducerea este greşită. Dacă aş fi naivă, mi-aş dori ca această carte să fie citită de acei adolescenţi de astăzi pentru care lectura este ceva perimat, anost, inutil, obositor, cărora le-ar putea schimba percepţia despre rolul cărţii. Dar nu îmi permit să fiu naivă. Chiar dacă ar citi cartea, pentru unii nu se va schimba nimic. Cartea nu ar putea deveni ceea ce este pentru mine, pentru alţii ca mine, sau ceea ce reprezenta pentru Edita Adlerova, care „îşi dădea seama că trebuia să aibă grijă de acele cărţi ca de nişte bătrânei care supravieţuiseră unei catastrofe, pentru că aveau o importanţă crucială: fără ele se putea pierde înţelepciunea unui secol de civilizaţie. Tehnica geografilor, care ne făcea să ştim cum era lumea; arta literaturii, care îmbogăţea viaţa cititorului de zeci de ori; progresul ştiinţific pe care îl reprezenta matematica; istoria, care ne amintea de unde proveneam şi care poate că ne ajuta să hotărâm încotro trebuia să mergem; gramatica, permiţând comunicarea între persoane...” Recomand (de acelaşi autor): „În plin văzduh”
0 Comments
Leave a Reply. |
Mihaela Arhip
|