Ahmet Altan, scriitor şi redutabil jurnalist turc, în vârstă de 71 de ani, a fost arestat după puciul eșuat din 15 iulie 2016, ca parte a unei epurări a organizațiilor media, și acuzat că a susținut revolta prin „diseminarea mesajelor subliminale către public”, într-o emisiune televizată. În urma unui simulacru de proces, a fost condamnat la închisoare pe viață pentru încercarea de a răsturna guvernul Erdogan, însă hotărârea a fost anulată ulterior de instanța superioară a Turciei şi, după reexaminarea cazului, a fost condamnat la 10 ani și șase luni de închisoare, pentru „sprijinirea cu bună știință a unei organizații teroriste”. Eliberat pentru scurt timp în noiembrie 2019, Ahmet Altan a fost arestat din nou și condamnat pentru noi acuzații de terorism. „Nu voi mai vedea lumea niciodată” este a opta carte de eseuri a lui Ahmet Altan şi reuneşte 19 texte scrise în temniţă, traduse în diferite limbi, dar fără nicio şansă de a vedea lumina tiparului în Turcia. Este o tulburătoare mărturie despre clipele prin care trece scriitorul, căruia i se răpeşte dreptul la libertatea fizică, dar căruia nu i se poate răpi dreptul la libertatea de a gândi şi de a scrie despre temniţa fizică şi despre temnicerii săi. Scrise de mână, „cu cerneală albastră, pe nişte foi albe de hârtie”, eseurile i-au parvenit celui care le va traduce în limba engleză, de-a lungul unui interval de 7 luni, prin intermediul avocaţilor care l-au vizitat pe Ahmet Altan în închisoarea Silivri. „Sper că oricine ştie să citească, indiferent de orientarea sa politică, va pune mâna pe această carte în care Ahmet Altan îşi înfruntă încarcerarea. Regimurile totalitare speră că, dacă întemniţează scriitorii, îi şi amuţesc. Vor da întotdeauna greş”, afirma Neil Gaiman. Cele 19 eseuri poartă titluri sugestive, a căror valoare metaforică sintetizează întreg conţinutul ideatic al confesiunii narative, şi toate converg către ideea că scriitorul nu poate să rămână indiferent în vremuri tulburi şi trebuie să se implice activ de partea Binelui. Cuvântul este arma lui şi cuvântul îi traduce gândurile şi credinţa şi lupta interioară. Şi drumul către lupta din exterior. Transcrie stări sufleteşti, idei şi concepţii care îi definesc credinţa în rolul scrisului şi al creatorului în lumea contemporană, argumentate cu referinţe culturale diverse, care necesită popasuri în timpul lecturii, pentru a merge pe firul care leagă textul lui Ahmet Altan de un anume scriitor sau de un anume context real sau ficţional. Ahmet Altan surprinde cu minuţiozitate trecerea de la deprimarea iniţială, la starea de revoltă de pe parcursul drumului către regăsirea de sine. Firescul trăirilor, redate cu o sinceritate care frapează, detaliile şi portretele celor care au renunţat sau nu la umanitate, în relaţia cu scriitorul Ahmet Altan, cu omul Ahmet Altan şi cu jurnalistul incomod, conturează o lume în care teroarea şi opresiunea nu au forţa necesară să reducă la tăcere vocile celor care au ceva cu adevărat important de spus. „Există oameni care au puterea să mă închidă, însă nimeni nu are puterea de a mă ţine în închisoare. Sunt un scriitor. Nu mă aflu nici acolo unde mă aflu, nici acolo unde nu mă aflu. Indiferent unde m‑aţi închide, eu voi călători prin lume cu ajutorul aripilor minţii mele infinite. În plus, de‑a lungul şi de‑a latul lumii, am prieteni care mă ajută să călătoresc - iar pe cei mai mulţi dintre aceştia nu i‑am întâlnit niciodată. Fiecare pereche de ochi care citeşte ce am scris, fiecare voce care îmi rosteşte numele, mă ţine de mână asemenea unui norişor, purtându‑mă peste câmpiile, izvoarele, pădurile şi străzile lor. Mă găzduiesc tăcuţi în locuinţele lor, în holurile şi în odăile lor. Aflându‑mă într‑o celulă de închisoare, călătoresc prin toată lumea.” Surprinzător este tonul optimist şi trecerea prin fiecare etapă a încarcerării, nelipsită nici de temerile fireşti: „Aceasta este o lume a adâncurilor complet necunoscută oamenilor care mişună la suprafaţă. Duhnea a piatră, a sudoare şi a igrasie. [...] În lumina accea crudă, mohorâtă, aruncată de becurile fără abajur, toate feţele păreau să aibă paloarea de ceară a morţii”, nici de depresie: „Vederea mi se înceţoşa, iar pereţii continuau să se mişte”, definitorie rămânând însă luciditatea ca o privire întoarsă către sine, un sine privit din afară, obiectiv şi aproape străin: „”... am simţit cum mă copleşeşte o frică şi mai intensă. Apoi am zărit doi ochi. Doi ochi aţintind asupra mea o privire rece, crudă, aproape ostilă, lucioasă ca sticla. Doi ochi de lup care îşi urmăreşte prada într-o pădure foşnitoare. Acei ochi se aflau în interiorul meu, supraveghindu-mi orice mişcare. [...] Într-o bună zi aveam să mor. Ceea ce sufeream în momentele acelea era ceva insignifiant. Ochii din interiorul meu stăteau închişi. Lupul plecase.” Refugiindu-se în universul interior, populat de personaje, autori, cărţi şi definit de o vastă cultură, Ahmet Altan parcurge fiecare clipă cu conştiinţa faptului că libertatea de a scrie nu-i poate fi furată niciodată. Şi asta îl salvează. „Mă bucur de o anumită imunitate; sunt protejat de armura de oţel a propriilor mele cărţi. Scriu aceste rânduri dintr-o celulă de închisoare. Doar că nu mă aflu în închisoare. Sunt scriitor. Nu mă aflu nici acolo unde mă aflu, nici acolo unde nu mă aflu. Mă puteţi întemniţa, însă nu mă puteţi ţine în închisoare. Pentru că, asemenea tuturor scriitorilor, deţin puteri magice. Pot cu uşurinţă trece prin pereţi.” Uneori, se recunoaşte ca fiind arogant şi înfumurat: „Când scriu, îmi spun: Eu vă voi uita, însă voi mă veţi ţine minte!” Alteori, se recunoaşte ca fiind vulnerabil. De fapt, niciodată nu îşi neagă latura umană. Autenticitatea este trăsătura fundamentală a celor 19 eseuri, care definesc „profesiunea de credinţă a unui scriitor aflat în temniţele lui Erdogan.” În 14 aprilie 2021, Ahmet Altan a fost eliberat, după ce a petrecut mai mult de patru ani după gratii, pentru presupusa sa implicare în puciul eșuat din 15 iulie 2016, de lovitură de stat din 2016. El a negat oficial orice implicare a sa în tentativa de lovitura de stat, respingând acuzaţiile, pe care le-a calificat drept „groteşti”, dar, probabil, va rămâne o voce incomodă pentru cei care au dorit să îl reducă la tăcere. Hotărârea Curții Supreme de Apel a venit la o zi după ce Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) a cerut eliberarea lui Altan, argumentând că „nu există dovezi că acțiunile reclamantului făcuseră parte dintr-un plan de răsturnare a guvernului.” „Nu voi mai vedea lumea niciodată”, de Ahmet Altan, este o carte de referinţă, care defineşte rolul şi valoarea omului de cultură, în general, şi a scriitorului, în particular, în raport cu o societate superficială, incapabilă să renunţe la egoism şi la comoditatea unui pact cu sine, pentru a putea privi fără teamă în ochii aproapelui: „Dacă nu te-aş fi arestat eu pe tine, m-ar fi arestat ei pe mine.” Recomand (de acelaşi autor): „Ca o rană de sabie”
0 Comments
Leave a Reply. |
Mihaela Arhip
|