În filmul artistic „Viaţa lui Harry”, după un scenariu de Woody Allen, există un schimb de replici care m-a înfiorat. Nu mă gândisem niciodată în felul acesta la subiectul despre care s-a scris şi s-a vorbit şi s-a regizat atât de mult: „Burt: Chiar crezi că Holocaustul a existat? Harry Block: Nu numai că ştiu că au murit şase milioane de oameni, dar mă înspăimântă gândul că recordurile sunt făcute pentru a fi doborâte.” Romanul „Ultimul tren spre Londra”, scris de Meg Waite Clayton, bazat pe un fapt real, organizarea acelor Kindertransport din perioada 1938-1940, este o poveste tulburătoare despre condiţia umană aflată în faţa unor alegeri decisive. Despre recorduri, în vieţi pierdute, în vieţi câştigate. Despre umanitate şi despre pierderea ei. Un roman despre eroii, anonimi pentru mulţi dintre noi, datorită cărora aproape „zece mii de copii, din care trei sferturi evrei, au găsit un refugiu în Anglia”, salvaţi din Germania Nazistă şi Austria, Polonia, Cehoslovacia şi Oraşul liber Danzig.
Întotdeauna m-am întrebat dacă instinctul de conservare sau educaţia îi determină pe oameni să privească mai întâi către sine şi mai apoi către ceilalţi. Fireşte, sunt şi excepţii. Printre acestea se numără Geertruida şi Joop Wijsmuller (Olanda), Norman şi Helen Bentwich (Anglia), Desider Friedmann (Austria), personaje ale romanului. Deşi ficţiune, în mare parte, romanul se bazează pe efortul acestora de a organiza Kindertransport, de a rămâne Oameni într-o lume în declin spiritual şi moral. Aparent, personajul central al romanului este Stephan Neuman, un băiat de 15 ani, fiul patronului unei fabrici de ciocolată renumită în Viena, care visează să studieze la Londra, avându-l ca mentor pe Stefan Zweig, scriitor, jurnalist şi biograf austriac, şi să devină dramaturg, iar piesele lui să fie jucate pe marile scene ale lumii. Îşi caută subiecte şi teme, observându-i cu atenţie pe cei apropiaţi, cercetând străzile Vienei şi tunelurile ascunse ale marelui oraş, care traversează şi subsolul fabricii de ciocolată a tatălui său. Alături de el, Žofie-Helene, o fetiţă creştină, care, la doar 15 ani, este o matematiciană de geniu şi studiază cu celebrul profesor Kurt Gödel, la Universitatea din Viena, resimte din plin criza generată de ocupaţia nazistă, mama ei fiind redactor al unei reviste antinaziste, „Viena independentă”. De ea şi de sora mai mică are grijă bunicul lor, Herr Kline Perger. În esenţă, personajul principal este Geertruida Wijsmuller, tanti Truus, cum îi spuneau copiii, un luptător de rezistență olandez care a adus în siguranță copii și adulți evrei, înainte și în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Primul transport de copii a fost periclitat de intervenţia vameşilor olandezi, care a vrut să coboare copiii din tren, dar Geertruida Wijsmuller şi-a păstrat calmul şi a ameninţat că cei şase copii vor fi prezentaţi prinţesei olandeze Julliana, cu care împărţeau cupeul. Se spune că a fost suficient pentru a intimida vameşii, care au lăsat grupul să treacă graniţa. Episodul este relatat şi în roman, alături de alte episoade semnificative din lupta acestei femei cu destinul. Lipsită de bucuria maternităţii, s-a simţit împlinită salvând copiii altora, într-un necrolog fiind descrisă ca „mamă a 1001 copii.” A fost convinsă că „în această lume pe dos, numai din gura copiilor se aude adevărul.” Unul dintre copiii salvaţi de ea din Viena, pe când avea 17 ani, este Walter Kohn, fizician și chimist teoretician american, evreu originar din Austria, laureat al Premiului Nobel pentru chimie. Poate acest aspect a inspirat personajul feminin, Žofie-Helene, matematician de geniu. Cartea este structurată pe trei planuri narative. Unul urmăreşte tragedia familiei Neuman, familie evreiască influientă şi renumită în Viena acelor vremuri, care deţinea o fabrică de ciocolată şi locuia într-o casă ca un palat, de pe Ringstrasse. Tatăl, Herman Neuman, Papa - cum îi spun copiii, este patronul fabricii, grav şi sever, mama, Ruchele Neuman, Mutti, este bolnavă de cancer, obligată să folosească un cărucior, pentru a se deplasa, iar cei doi copii, Stephan, de 15 ani, şi Walter, de aproape 3 ani, sunt marcaţi de transformările prin care trebuie să treacă, fiind nevoiţi să se maturizeze înainte de vreme. Stephan reuşeşte să găsească un punct de sprijin în scris, iar Walter poartă cu sine un iepuraş de pluş, Peter, de care nu se desparte niciodată, nici în somn, nici în lungul şi obositorul drum către libertate, captiv într-un vagon de tren. După Anschluss, anexarea Austriei de către Germania Nazistă, eveniment petrecut la 12 martie 1938, Papa este luat de acasă, la fel cum sunt luaţi şi alţi bărbaţi evrei, şi moare, în urma bătăilor primite, în drum spre Dachau. Mutti rămâne în grija lui Stephan, dar acesta este şi el căutat de către nazişti şi doarme acasă, ascuns, strecurându-se pe acoperiş, pentru a nu fi prins, atunci când trupele intră în casă şi distrug totul cu sălbăticie. Printre cei care vin constant în căutarea lui se numără şi fostul său prieten, Dieter, care încearcă să îi convingă pe mama şi pe fratele lui Stephan să îi spună unde este. În aparenţă, pentru a-l ajuta. În esenţă, pentru a-l da pe mâna naziştilor, ca să-şi consolideze statutul în cadrul trupelor din care face parte. Primele acorduri din „Ave Maria” sunt un semnal prin care Stephan este anunţat că se poate întoarce în casă în siguranţă. Într-o seară, însă, Walter a coborât zadarnic din braţele mamei „de fiecare dată când discul ajungea la sfârşit, pentru a ridica acul şi a-l repune jos, reluând Ave Maria de la capăt.” Stephan nu s-a mai întors. Mama Žofiei-Helene este arestată. Fata este singura care ştie unde se ascunde Stephan şi poate lua legătura cu el de câte ori este nevoie. Şi ea este pe lista copiilor ameninţaţi de nazişti, din cauză că mama deţinuse o publicaţie antinazistă. Un alt plan narativ urmăreşte eforturile Geertruidei Wijsmuller, alături de Joop Wijsmuller (Olanda), Norman şi Helen Bentwich (Anglia) şi Desider Friedmann (Austria), de a lupta împotriva destinului, salvând din Germania Nazistă şi Austria, Polonia, Cehoslovacia şi Oraşul liber Danzig, copii evrei şi ai unor luptători împotriva nazismului şi a antisemitismului. Un al treilea plan narativ este dedicat lui Otto Adolf Eichmann, nazist german, cu gradul de Obersturmbannführer-SS. A organizat și condus Soluția finală - exterminarea a 6 milioane de evrei între anii 1940-1945. „În martie 1938, când Germania anexează Austria, un regim de teroare se abate asupra evreilor austrieci. Eichmann a fost însărcinat să plece la Viena pentru a rezolva de la faţa locului problema comunităţii evreieşti. El a reorganizat întreaga procedură de emigraţie. A concentrat toate birourile serviciilor guvernamentale într-un palat confiscat de la familia Rothschild. Toţi evreii puteau obţine un paşaport şi viză de plecare, dar toate averile le erau confiscate. În scurtă vreme, biroul de emigrări din Austria a devenit unul model. În câteva luni, 150.000 de evrei au părăsit Austria. În realitate, nu politica de emigrare eificientă i-a convis pe aceştia să plece, ci regimul de teroare la care au fost supuşi.”, se precizează în articolul „Eichmann, omul din spatele Holocaustului”, din revista Historia. În 1939, Marea Britanie adoptă o lege prin care acceptă să preia copii refugiaţi din Reichul german. Evenimentul este relatat în roman şi constituie punctul în care cele trei planuri narative se întrepătrund. Geertruida Wijsmuller cere să fie primită în audienţă de Otto Adolf Eichmann şi, dând dovadă de curajul celui care nu mai are nimic de pierdut, negociază plecarea unui transport de copii în Marea Britanie. Condiţiile lui Eichmann sunt clare: 600 de copii, doar între 4 şi 17 ani, călătoria începe sâmbăta, în ziua când evreii sărbătoresc Sabatul şi nu au voie să călătorească. Dacă o singură condiţie este încălcată, înţelegerea cade. Dacă un singur copil lipseşte, înţelegerea cade. Dacă un singur copil nu se încadrează în categoriile de vârstă menţionate, înţelegerea cade. Herr Kline Perger, îi înscrie pe cei trei copii, Stephen, Žofie-Helene şi Walter pe lista de 600 de copii cărora Eichmann le-a permis să părăsească Austria, pentru a fi primiţi în Anglia. Vor reuşi să îl găsească la timp pe Stephan, ascuns în catacombele Vienei? Vor reuşi să treacă graniţa fără probleme? Ce risc implică un copil de câteva luni, în plus, lăsat în grija altor copii în unul dintre vagoane, de către mama sa, cu câteva secunde înainte de plecarea trenului? Părăsind ficţiunea, trebuie amintit faptul că „ultimul Kindertransport din Reichul german - al nouălea din Praga – care transporta 250 de copii, a plecat pe 01 septembrie 1939, ziua în care Germania a invadat Polonia şi a început Al Doilea Război Mondial. Nu a mai ajuns în Olanda. Soarta acelor copii a rămas necunoscută.” Şi acest amănunt apare în carte, sora cea mică a Žofiei-Helene fiind unul dintre cei 250 de copii, întrucât fetiţa, mama acesteia, eliberată de nazişti, şi Herr Kline Perger se refugiaseră în Polonia, părăsind Austria. „Ultimul tren spre Londra”, scris de Meg Waite Clayton, este un roman tulburător, la fel de tulburător ca gândul că, într-adevăr, aşa cum afirma Harry Block, personajul din pelicula al cărei scenariu îl semnează Woody Allen, „recordurile sunt făcute pentru a fi doborâte.”
0 Comments
Leave a Reply. |
Mihaela Arhip
|