Martoră la evenimentele din Coreea anilor ’80, perioadă tulbure, dominată de proteste sociale, cu rol determinant în tranziţia de la dictatura militară la guvernare democratică, Kyung-sook Shin plasează acţiunea romanului „Voi fi acolo” în miezul acestora, evidenţiind astfel, pe fundalul conflictelor exterioare în care sunt implicate personajele, profunzimea conflictelor interioare. Constanta romanului este iubirea, fragilă şi inconştientă de puterea ei asupra lumii exterioare, iubirea, în toate ipostazele ei, de la cea spirituală pentru aproapele tău, la cea fizică, fragilă, dintre doi tineri, Jeong Yun şi Myeong-seo, studenţi la artă, care încearcă să se regăsească, marcaţi de pierderea celor mai buni prieteni, şi să se definească, unul prin prisma celuilalt, ambii raportându-şi experienţele de viaţă şi modul în care acestea îi modelează, la o poveste pe care profesorul Yun le-o spune la un curs. Este legenda Sfântului Cristofor, care, văzută prin prisma literaturii, devine un mod de salvare şi de supravieţuire într-o lume marcată de superficialitate, în declin moral şi spiritual.
„Potrivit legendei care a ajuns până la noi, Cristofor era din Canaan şi se spune că era uriaş. Avea o forţă ieşită din comun şi nu se temea de nimic. Aşa că era hotărât să îl slujească doar pe cel mai puternic şi mai impunător om din lume. Dar, oricât a căutat în stânga şi-n dreapta, nu a găsit pe nimeni şi nimic în slujba căruia să merite să intre. [...] Dezamăgit că nu găsea o fiinţă pe care să o poată sluji, Cristofor, cu inima frântă, şi-a construit o casă pe malul râului şi a rămas acolo. Îşi câştiga traiul ajutând călătorii să treacă de pe un mal pe celălalt. [...] Nu avea decât o prăjină, de care se folosea ca să treacă apa, oricât de învolburată era, ca să ducă oamenii pe malul celălalt. [...] Era barcagiul fără barcă, omul care te trece râul în spinare. [...] Într-o noapte, Cristofor dormea dus când a auzit o voce care îl strigă pe nume. A deschis uşa, curios cine putea fi la ora aceea înaintată. N-a zărit pe nimeni. A închis uşa şi s-a întors în pat, dar vocea iar l-a strigat: Cristofor! Iar a ieşit afară şi iar n-a văzut pe nimeni. A treia oară, vocea s-a auzit de parcă era lângă el. S-a uitat în jur, dar nu era nimeni. Cu un sentiment ciudat, Cristofor şi-a luat prăjina şi a ieşit din casă, îndreptându-se spre râu. În întuneric, a văzut pe malul râului un copil. Acesta i-a spus că trebuie să treacă râul înainte de ivirea zorilor şi l-a rugat să îl ajute. Copilul îl ruga cu atâta stăruinţă, încât, deşi era foarte târziu, Cristofor s-a lăsat înduplecat, l-a luat pe umeri şi a intrat în apă. Dar, de cum a păşit în albie, apele râului au început să crească şi într-o clipă râul s-a făcut mai adânc decât statura lui Cristofor. Ba mai mult, şi copilul, care la început fusese uşor ca fulgul, acum se făcea tot mai greu, pe măsură ce apa creştea. [...] Ţinându-şi cu greu echilibrul, Cristofor înainta greu, despicând apa cu copilul în spinare, şi în cele din urmă a ajuns pe malul celălalt. Acolo a pus copilul jos şi i-a zis: „Era cât pe ce să mor din cauza ta. Eşti atât de mic, dar cântăreşti atât de mult, de parcă aş fi cărat pe umeri întreaga lume. [...]” În clipa aceea, copilul a dispărut şi Iisus i s-ar fi arătat lui Cristofor, înconjurat de o lumină orbitoare şi i-a zis: „Cristofor! Ce-ai cărat tu în spinare n-a fost un copil, ci am fost eu, Cristos. De aceea când ai trecut râul, ai purtat într-adevăr pe umeri lumea întreagă.” Întrebarea profesorului, la care încearcă să răspundă studenţii pe parcursul întregii cărţi este: „Voi, cei ce vă aflaţi acum aici, sunteţi Cristofor sau copilul pe care-l cară el în spinare?” Şi adaugă, după ce le oferă propriul răspuns, că „e posibil ca pe malul celălalt să ajungă în siguranţă doar acela dintre voi care înţelege parabola aceasta.” Ani întregi de căutări şi rătăciri se grefează pe destinul personajelor. Încercând să îşi găsească un loc într-o societate în derivă, Jeong Yun, personajul feminin, aparent fragil, evocă amintiri trecute, cu scopul de a concretiza pe cele din prezent, dintre care se detaşează una tulburătoare: după 8 ani de absenţă dureroasă, Myeong-seo îi telefonează: „Alo? [...] Domnul profesor Yun e în spital [...] M-am gândit să-ţi spun. [...] Se pare că e în spital de trei luni. [...] Cred că trebuie să ne pregătim.” Înainte de a muri, profesorul Yun, neputând vorbi, le-a scris în palmă câteva cuvinte fiecăruia dintre foştii studenţi, cuvinte care, la momentul acela, păreau lipsite de sens. Dar, mai târziu, când şi-au dat seama care a fost intenţia profesorului, ei au petrecut o noapte întreagă punând cap la cap mesajele fiecăruia: „Dragii mei Cristofori, vă mulţumesc că sunteţi alături de mine. Nu fiţi trişti. Totul are un sfârşit. Şi tinereţea, şi durerea, şi pasiunea, şi zădărnicia, şi războiul, şi violenţa. Florile, dacă înfloresc, nu se şi ofilesc? Priviţi spre cer. Acolo sunt stelele. Ele continuă să strălucească şi când le privim, şi când uităm, şi când murim. Fiecare dintre noi devine o stea.” Între telefonul omului pe care îl iubeşte şi vizita la spital, la profesorul pe care îl respectă pentru verticalitatea de care a dat dovadă atât în relaţiile cu studenţii, cât şi în relaţia cu societatea care îl împinge la izolare, în casa lui de la ţară, din cauza decăderii şi a corupţiei morale, Jeong Yun, maturizată înainte de vreme din cauza unei drame familiale şi a pierderii celui mai bun prieten, rememorează întâmplări cu parfum vechi şi pe alocuri sumbru, găsind, mai mult pentru sine decât pentru ceilalţi, o explicaţie a dureroaselor cicatrici lăsate de trecerea prin adolescenţă alături de cei trei prieteni: Myeong-seo, pe care îl iubeşte, Dan, care o iubeşte şi care moare, inexplicabil, într-un accident, în armată, şi Mi-ru, prietena din copilărie a lui Myeong-seo, o fată stranie. Fiecare ascunde câte un secret pe care îl dezvăluie, treptat, celorlalţi prieteni, şi profesorului Yun, providenţial pentru fiecare. „Caietul cafeniu”, rămas de la Myeong-seo, preia, cu voce masculină, evocarea unui trecut în care singura constantă este figura profesorului Yun, celelalte devenind variabile purtate prin furtunile istoriei şi ale destinului fiecăruia. În biroul acestuia, Jeong Yun descoperă atunci când intră pentru prima dată, rafturi cu cărţi. „Cărţile mai vechi, care păreau să se dezmembreze dacă le atingeai, erau aşezate în raft cu cotorul în spate, aşa încât n-aveai cum să ştii ce cărţi sunt.” Misterul este explicat de profesor: „Sunt cărţi ale scriitorilor care au murit înainte să împlinească treizeci şi trei de ani. [...] Probabil te întrebi de ce treizeci şi trei. Pentru că e vârsta la care a murit Iisus pe cruce şi vârsta la care Alexandru cel Mare şi-a ridicat imperiul şi apoi a murit. [...] Am multă admiraţie şi simpatie pentru operele acestor scriitori.” Admiraţia pentru Mi-ru o determină pe Jeong Yun să aşeze Jurnalul acesteia pe raftul scriitorilor care au murit înainte de a împlini treizeci şi trei de ani, întors cu cotorul către perete. Şi să conştientizeze faptul că „... toate lucrurile pe care le văd şi pe care le simt îi aparţin şi lui Dan. Şi lui Mi-ru. Şi că ei puteau să trăiască prin mine tot timpul pe care n-au mai apucat să-l trăiască.” De asemenea, îi aparţin profesorului Yun. Ea însăşi profesor, la maturitate, Jeong Yun le spune studenţilor ei legenda lui Cristofor, îndemnându-i să se definească. Recitind Jurnalul lui Myeong-seo, găseşte o propoziţie scrisă pe spatele lui: „Într-o bună zi vreau să îmbătrânesc alături de Jeong-Yun.” Încuiată într-o cutie timp de opt ani, propoziţia, odată descoperită, devine pentru Jeong Yun firul Ariadnei. De aceea, se agaţă de ea cu speranţă şi, înţelegând o parte din greşelile trecutului, ştie că va reuşi să iasă din labirintul pe care singură l-a proiectat şi l-a construit. În clipa aceea, scrie, în continuarea propoziţiei lui Myeong-seo: „Voi fi acolo.” Fascinant prin tema drumului iniţiatic, la capătul căruia aşteaptă maturizarea (in)conştient asumată, şi printr-un lirism tulburător, romanul „Voi fi acolo”, scris de Kyung-sook Shin, strecoară în gândul cititorului întrebarea: „Voi, cei ce vă aflaţi acum aici (la finalul romanului, sau oriunde v-aţi afla), sunteţi Cristofor sau copilul pe care-l cară el în spinare?” Recomand (de acelaşi autor): „Dansul privighetorii de primăvară”.
0 Comments
Leave a Reply. |
Mihaela Arhip
|