Absolvent al Facultăţii de Medicină de la Leiden, Eddy de Wind îşi face rezidenţiatul în psihanaliză în secret, la Amsterdam, întrucât la începutul anului 1941, ocupaţia germană impune Universităţilor din Ţările de Jos să excludă toţi angajaţii şi studenţii evrei. Este ultimul evreu din Leiden care, fiind ajutat de profesorii săi, îşi ia diploma de absolvire. Sinceritatea, dictată de educaţia primită, sau de faptul că a fost luat prin surprindere şi nu a avut prezenţa de spirit să răspundă altfel, face ca Eddy să fie ridicat de pe străzile Amsterdamului: „Plecasem în oraş să-mi iau bicicleta [...] Undeva, în cartierul evreiesc, am fost oprit de un soldat german: - Eşti evreu? De ce am răspuns - Da? Dacă aş fi răspuns - Omule, eşti nebun! Eu, evreu? Mi-aş fi salvat pe moment viaţa, în felul ăsta mi-o pusesem în joc.”
Este bătut crunt, batjocorit şi dus, împreună cu alţi 415 tineri arestaţi, într-un lagăr de deţinuţi din Schoorl, dar îşi recapătă temporar libertatea, fiind considerat inapt pentru transport şi evadând, în timp ce ceilalţi sunt duşi la Mathausen, din cei 415 bărbaţi supravieţuind războiului doar doi. Din cei 12 consideraţi inapţi pentru transport, doar Eddy a supravieţuit. Încearcă să îşi reia viaţa, stă o vreme la Haga, la nişte prieteni de familie, dar încearcă să plece în Elveţia şi acest moment devine tulbure, din cauza celor două variante existente. Cea relatată de Eddy de Wind însuşi pune întoarcerea pe seama unei greşeli de pe biletul cu adresa la care trebuia să ajungă, cealaltă variantă este că şi-a sabotat singur fuga, deoarece relaţia cu mama sa era atât de profundă, încât refuză să se despartă de ea, lăsând-o singură în urmă. Dar mama sa este arestată şi deportată la Westerbork. Aflând că medicii evrei primesc garanţia că nu vor fi deportaţi şi vor rămâne acolo, având şi permisiunea să se întoarcă acasă, periodic, Eddy se prezintă voluntar „punând condiţia ca mamei lui să-i fie permis să rămână în lagărul din Ţările de Jos.” Dar, când Eddy ajunge la Westerbork, mama sa fusese deja deportată la Auschwitz. Rămas în Westerbork, se îndrăgosteşte de Friedel – Frida Komornik, o evreică nemţoaică, de 18 ani, asistentă medicală, cu care se căsătoreşte şi trăiesc o vreme acolo, până pe 14 septembrie 1943, când ambii sunt deportaţi la Auschwitz. Cartea „Auschwitz, ultima staţie - povestea mea din lagăr - 1943-1945” , de Eddy de Wind, abia aici începe, când medicul consemnează pe un caiet, conform La Guardia, „unul din multele folosite de nazişti pentru a înregistra numele celor care urmau să fie gazaţi”, evenimentele la care a fost martor pe parcursul celor doi ani, în care ororile trăite i se întipăriseră nu numai pe retină, ci şi în memorie, cu atâta forţă, încât nici scrisul, nici dezvăluirile făcute după război nu au reuşit să le estompeze cruzimea cu care îi distrug sufletul şi trupul: „Dacă voi consemna asta acum şi toată lumea va şti, nu se va mai întâmpla niciodată. În acelaşi timp, îmi doream să trag o linie sub toate aceste experienţe, de parcă m-aş fi putut elibera de tot ce mă bântuia, mutând întâmplările pe hârtie. A fost o iluzie. Am făcut rost de un caiet gros - încă îl am - în care, la marginea patului din fosta Polenstube, am scris zilnic cu litere minuscule povestea fără sfârşit.” Din punct de vedere literar, cartea nu are o valoare deosebită, dar are o valoare inestimabilă din punct de vedere documentar, fiind diferită de tot ceea ce am citit vreodată despre lagărele de concentrare şi despre ororile de după gardurile de sârmă ghimpată. Depăşeşte cu mult mărturiile din cărţile de ficţiune istorică pe care le-am citit şi, uneori, chiar şi pe cele din cărţile de non-ficţiune, istorice, documentare, nu prin expresivitate cu care este redat dramatismul trăit, ci printr-o sinceritate copleşitoare. Scrisă în timp real, singura carte scrisă, efectiv, la Auschwitz, în timpul războiului, este o mărturie la rece, necosmetizată, nerefăcută, neadăugită. Este descrierea unei Goglote a femeilor şi bărbaţilor care au căzut pradă cruzimii semenilor lor, o descriere a mecanismelor psihologice şi politice şi a mizeriei umane, dar şi a spiritului de solidaritate, o carte de o autenticitate tulburătoare. Nu mi-am putut reprima comparaţia cu mecanismele care guvernează realitatea impusă astăzi, la o scară mai mult sau mai puţin redusă, depinde din ce unghi este privită, dar comercial învelită în staniolul care îi conferă aparenţa de civilizaţie, de educaţie şi cultură. Eddy de Wind, purtând în carte numele de Hans, este permanent urmărit de vina supravieţuitorului şi transmiterea transgeneraţională a traumei: „De ce trăia? Ce-i dădea dreptul să trăiască? Cu ce era el mai bun decât toate milioanele de oameni care muriseră?”, „Faptul că el nu împărtăşise destinul celorlalţi i se părea de o cruzime impenetrabilă”, dar şi de îndatorirea de a mărturisi despre ororile trăite: „Trebuie neapărat să rămâm în viaţă, ca să povestesc toate acestea, să le povestesc tuturor, să conving oamenii că totul a fost adevărat...”, „Trebuie să spun tuturor ce s-a întâmplat aici. Dacă voi consemna asta acum şi toată lumea va şti, nu se va mai întâmpla niciodată.” Cartea „Auschwitz, ultima staţie - povestea mea din lagăr - 1943-1945”, de Eddy de Wind este, aşa cum afirma Heather Morris, „mărturia supremă despre Holocaust”, prin informaţii inedite, poveşti autentice, trăiri copleşitoare, afirmaţii crude prin realitatea pe care o creionează: „Curentul e util, electricitatea e eficientă şi se poate instala de-a lungul a sute de kilometri, benzina e rapidă şi puternică. Dar oamenii sunt ieftini.”, replici controversate: „- Înseamnă că tu consideri responsabil doar SS-ul, sau mai bine zis partidul? întrebă Kabell. Înseamnă că restul poporului e format doar din îngeri? / - Fireşte că nu, recunoscu Hans. Întregul popor german e responsabil. Acum pierde războiul şi se va lepăda de liderii săi. Dar, dacă ar fi câştigat războiul, nimeni nu l-ar fi întrebat pe Führer prin ce metode a ieşit biruitor şi unde sunt toţi comuniştii şi evreii. / - Şi ar trebui cumva gazat întregul popor german, ca pedeapsă? / - Fireşte că nu, domnule, dar ar trebui exterminaţi toţi cei care au făcut parte din SS Gestapo şi aşa mai departe, pentru a evita ca mai târziu să iasă din nou la iveală. Restul poporului german ar trebui pus sub curatelă, până ce ajunge la maturitate o nouă generaţie, educată în stil umanist şi eliberată de influenţa militară a aristocraţiei şi a marelui capital. Apoi, poate, după mulţi ani, va putea trăi pe propriile picioare un popor german...” Unde, în lume, se mai pune acum accent pe educaţia în stil umanist? Cine îşi asumă vina a tot ceea ce s-a întâmplat? Cine îşi asumă vina a ceea ce a devenit omul care a comis fapte condamnabile, pentru a supravieţui, în detrimentul aproapelui său? Ce este vina? „... doi bărbaţi sunt pe o plută de lemn, care nu-l poate susţine decât pe unul. Unul din ei îl împinge pe celălalt şi acela se îneacă. Poţi vorbi aici de vină? Nu, dacă n-ar fi murit unul, ar fi pierit amândoi.” Mărturie cutremurătoare şi semnal de alarmă, în acelaşi timp, cartea „Auschwitz, ultima staţie - povestea mea din lagăr - 1943-1945”, de Eddy de Wind, poartă prin timp glasul unui om care a supravieţuit fizic ororilor inimaginabile comise de semenii săi, dar nu a putut supravieţui psihic, copleşit de coşmaruri în care retrăieşte la intensitate maximă acei ani traumatizanţi.
0 Comments
Leave a Reply. |
Mihaela Arhip
|