„A fost odată un râu”, de Diane Setterfield este o poveste despre cum se nasc poveştile. Şi, cui nu îi place să le asculte? Tărâmuri fantastice, în care ajungi trecând poduri care cresc peste râuri fără început şi fără sfârşit, tărâmuri populate de zâne, spiriduşi, copii pierduţi, rătăciţi, regăsiţi, spirite şi animale fabuloase. Un astfel de tărâm descoperi trecând peste podul formulei tipice iniţiale din titlu, „A fost odată...”, care marchează intrarea în fabulos. La celălalt capăt al podului, te întâmpină avertismentul: „Dincolo de marginile acestei lumi se întind alte lumi. Sunt locuri pe unde poţi să treci dintr-o parte într-alta.Un astfel de loc se află aici.”
Dacă te încumeţi să continui drumul, îţi asumi intrarea în lumea poveştilor, cu tot ceea ce implică ea. Şi drumul trece peste un râu, „a fost odată un râu...”, şi te opreşte la un han, ca pe orice călător cumsecade, „a fost odată ca niciodată un han aşezat paşnic la Radcot, pe malul Tamisei, cale de-o zi de mers de la izvor până acolo. [...] Lebăda era un han vechi, poate mai vechi decât celelalte din partea locului.”, care veghează şi astăzi cursul râului Tamisa. În vremea poveştii în care am intrat, el avea un tipic: „Acolo mergeai la spus poveşti.”. Mai ales iarna, când poveştile se spun la gura sobei, într-o „încăpere simplă, cu o singură fereastră tăiată în zidul gros de piatră. Ziua, prin ea se vedea apa curgând pe sub cele trei arcade neclintite ale podului de la Radcot. Noaptea, iar povestea asta începe noaptea, podul era înecat în beznă, astfel încât când urechea prindea vuietul adânc şi nemărginit al puhoiului de apă erai în stare să întrezăreşti prin fereastra aia întinderea întunecimii nestatornice care curgea şi îşi schimba necontenit unduirea, luminată neguros de propria forţă.” Joe şi Margot Bliss, fostă Ockwell, ţineau hanul de câteva generaţii. Hangiul era fragil şi bolnăvicios, avea plămânii şubrezi, dar spunea poveşti ca nimeni altul. Margot, hangiţa, era robustă şi vrednică, dăduse naştere la 13 copii, 12 fete şi un băiat, singurul care nu se pricepea să spună poveşti, oricât s-ar fi străduit. În noaptea solstiţiului de iarnă, „noaptea cea mai lungă din an”, la Lebăda erau doar obişnuiţii casei, depănând povestea bătăliei de la podul Radcot, care a avut loc cu 500 de ani în urmă. În noaptea aceea, se ştia bine, „vine vremea vrăjilor. După cum marginea dintre zi şi noapte se tot subţiază, aşa e şi cu marginile dintre feluritele lumi. Vise, poveşti, întâmplări se învălmăşesc, viii şi morţii se ating în trecere când unii vin, iar alţii se duc, trecutul şi prezentul se lovesc şi se încalecă.” În celebra bătălie de la podul Radcot, se spunea că 800 de suflete au murit înecate. În bătălie au murit doar trei: un cavaler, un scutier şi un băietan. Cei din han, de fiecare dată când istoriseau despre asta, „îl sculau din morţi pe băiatulla necunoscut şi de fiecare dată îl supuneau unei altfel de morţi”, pentru că, nu-i aşa, „când îţi vine rândul la povestit, ţi se iartă că o mai iei razna, însă vai şi-amar de orice nou-venit la Lebăda care să fi îndrăznit să-şi îngăduie una ca asta.” Însă nou-venitul din acea noapte a îndrăznit să transforme povestea în realitate, fetiţa din braţele lui, aparent moartă, înecată, revine la viaţă sub îngrijirile atente ale hangiţei şi ale Ritei Sunday, „infirmieră şi moaşă locală”, născută şi educată la o mănăstire, „timp în care învăţase la spitalul mănăstirii tot ce ştia despre medicină”, completându-şi cunoştinţele cu informaţii din diverse cărţi şi reviste de specialitate. Necunoscutul, „era înalt şi vânjos, altfel însă cu o înfăţişare de spaimă într-atât, încât au încremenit la vederea lui. Să fi fost o arătare de basm? [...] Vedenia era cruntă.” Dus în camera pelerinilor, din han, necunoscutul s-a întremat, odată cu trecerea timpului. Era Henry Daunt, fotograf din Oxford „specializat în scene cu Tamisa”. Fetiţa pe care o adusese în braţe părea moartă. Consultată de Rita, care îi declară decesul, ea este dusă în camera lungă a hanului. Dar infirmiera ştie că „poţi să citeşti un corp neînsufleţit aşa cum citeşti o carte” şi îşi dă seama că „ceva nu era în regulă.” Fetiţa nu are semnele unui înecat. Rita se gândeşte că „moartea fetiţei era rezultat al vreunui accident şi că, din motive greu de imaginat, fusese abia mai apoi aruncată în apă”, dar nici semnele unei astfel de morţi nu sunt vizibile pe trupul micuţei. Şi, dintr-o dată, „cadavrul a deschis ochii.” Întoarcerea la viaţă a fetiţei este privită ca o minune de către cei de la han. Doar Rita, cu mintea deschisă şi iscoditoare, descoperă în final adevărul ascuns sub masca miracolului. Povestea fetiţei care s-a întors din moarte începe să bântuie ţinutul şi malurile Tamisei: „N-o să-ţi vină să crezi dacă-ţi zic ce s-a-ntâmplat!” Odată cu trecerea timpului, misterul se adânceşte, conturul lui devine instabil şi sătenii din Radcot îl transformă într-o adevărată poveste, al cărei caracter colectiv îi deformează trăsăturile, făcând aproape imposibilă descifrarea lui. Fetiţa e mută. „Ochii ei, care îşi schimbau întruna culoarea între verde, albastru şi gri mocirlos”, aveau o expresivitate aparte. Era un copl misterios. Soţii Helena şi Anthony Vaughan, oameni cu stare, cred, sau vor să creadă, că e Amelia, fetiţa lor, răpită când avea doi ani de ţiganii care trec cu bărcile pe râu, o dată pe an. Acum ar avea patru ani. Dar ştiu adevărul, doar că acesta este atât de dureros, încât l-au îngropat undeva, foarte adânc, în gândurile lor, şi nu îl lasă până în finalul poveştii să iasă la lumină: „Doi ani înseamnă mult când e vorba de chipul oricărei fetiţe [...] Trebuie să ai răbdare. Timpul o să-ţi înveţe inima s-o recunoşti.” Anthony acceptă adevărul, Helena îl ţine în continuare captiv în subconştient. Lily White e o femeie sărmană, menajera parohului, care fuge de ceilalţi şi de sine, urmărită de o întâmplare nefericită din copilărie, când a fost acuzată că şi-a înecat sora, pe Ann. Crede că fetiţa de la han este Ann şi spectrul acesteia o bântuie aproape în fiecare noapte în căsuţa sărăcăcioasă, „întruna rece şi umedă”, Casa din mlaştini, pe care memoria localnicilor „o ţinea drept Casa coşarului. Cu multă vreme în urmă, un coşar se stabilise acolo şi rămăsese vreo doisprezece, dacă nu chiar treizeci de ani, depinde de părerea celui cu care ai fi stat de vorbă.” După moartea acestuia, „Casa din mlaştini a devenit Casa coşarului”. Lily este inofensivă, crede că micuţei îi este mai bine la soţii Vaughan şi se mulţumeşte să o privească de departe. Robert Armstrong, un bărbat de culoare, căsătorit cu Bess, fata invalidă a fermierului de la care a preluat pământurile şi ferma de porci, crede că fetiţa este Alice, nepoata lui, fiica lui Robin, băiatul pe care l-a crescut ca pe copilul său, deşi ştia că acesta era rodul unui viol. Băiatul îi semăna la chip şi mai ales la fire tatălui biologic, era viclean, rău şi lipsit de scrupule, profitor şi prefăcut. Soţia, părăsită de el şi lăsată să trăiască în mizerie, s-a sinucis. Fetiţa, Alice, a dispărut fără urmă şi toţi credeau că mama o aruncase în Tamisa, ca să nu o lase singură pe lume. Peste toate poveştile lor se suprapune cea a lui Quietly, un barcagiu misterios, care trăise cu mulţi ani în urmă, „pe vremea când pe Tamisa nu erau atâtea poduri ca astăzi.” Fetiţa lui a dispărut fără urmă într-o seară. După trei zile, i-au găsit trupul în josul apei, se înecase. Quietly părea să se fi resemnat, dar, după un an, s-a aruncat în apele Tamisei. Oamenii spun că misteriosul bărbat s-a întors acasă după trei zile, la miezul nopţii, aducându-i soţiei fetiţa pe care o ştia îngropată. Aceasta, văzând că femeia nu deschide uşa, i-a cerut să o lase înăuntru. Ea a intrat, dar Quietly nu mai putea intra în casa lui niciodată. Acesta era preţul plătit Tamisei şi zânelor şi spiriduşilor din ape, care i-au înapoiat fetiţa. De atunci, oamenii aflaţi în situaţii limită pe apă, se întâlneau cu Quietly, barcagiul fantomatic. El „ nu are odihnă [...] rămâne veşnic între două stări, de pază la graniţă.” Şi asta făcea parte din preţ. „Îi duce cu grijă la mal pe cei cărora nu le-a venit ceasul, pe alţii îi poartă în celălalt loc, acolo de unde şi-a scos el copilul, acolo unde or să rămână pe veci.” Fetiţa nu poate fi a tuturor. A cui este cu adevărat? Cine este ea? Povestea spune că... De fapt, povestea trece în legendă. Şi, legendă sau poveste, trebuie spusă în noaptea solstiţiului de iarnă, cea mai lungă noapte din an. Doar atunci poate prinde viaţă. Acum, „dragă cititorule, povestea s-a sfârşit. E vremea să mai traversezi o dată podul şi să te întorci în lumea de unde ai venit. Râul ăsta, care e şi nu e Tamisa, trebuie să îşi continue curgerea fără tine. Ai bântuit locurile astea destul şi, la urma urmelor, vei fi având şi tu , fără îndoială, râurile tale care abia te aşteaptă!” Doar că, odată terminată cartea „A fost odată un râu”, de Diane Setterfield, eşti tentat să cauţi alt pod, către o altă poveste. Dacă ai o carte la îndemână, oricare, nu e greu să îl descoperi. Recomand (de acelaşi autor): „A treisprezecea poveste”.
0 Comments
Leave a Reply. |
Mihaela Arhip
|