Una dintre cele mai stranii şi misterioase lucrări din domeniul artei, tabloul „Strigătul”, pictat de Edvard Munch, devine motivul central al romanului „Fata cu fragi”, al Lisei Strømme. Munch relatează întâmplarea care l-a inspirat: "Mergeam pe stradă cu doi prieteni. Soarele apunea şi am simţit o urmă de melancolie. Dintr-o dată cerul s-a făcut roşu sângeriu. Când mă uitam mai atent la norii în flăcări am auzit un ţipăt puternic, nesfârşit, trecând prin natură". Prima întâlnire a personajului feminin, Johanna, cu celebrul tablou, creionată în mărturisirea acesteia, face referire la relatarea lui Munch: „M-am apropiat cu băgare de seamă, aşa cum se apropie ţăranii de caii sălbatici. Nu fac mişcări bruşte, nu arată că le-ar fi frică, nu îi privesc în ochi. Mi-am lăsat privirile să cutreiere fără ţintă, până mi s-au împăienjenit, apoi m-am concentrat asupra părţii de jos a picturii, uitându-mă doar la trupul negru şi contorsionat al personajului, ca să nu fiu nevoită să îi văd faţa. Numai că el a fost mai puternic şi mi-a atras privirea, covârşindu-mă cu durerea lui. Am dat ochii cu figura lui nepământeană. Avea în ea ceva chinuit, un zbucium adânc, ceva de care aş fi vrut să fug, dar de care ştiam că nu pot scăpa, fiindcă era parte din mine. Uitându-mă mai bine la silueta lui şi la mâinile lungi, care parcă vibrau, m-am întrebat dacă nu cumva îşi acoperea urechile ca să nu audă sunetul. Poate că nu personajul striga, ci peisajul care îl înconjura? Asta o fi vrut Munch să spună când a zis «E natura»? M-am cufundat în liniile şerpuite ale fiordului, ale ţărmului şi cerului – roşu, albastru, verde, galben. Culorile primare care se împleteau şi se răsuceau împreună pentru a produce un strigăt primitiv.”
S-a considerat că tabloul reprezintă strigătul disperat al omului modern, conştient că a fost prins în pânza de păianjen a destinului, a ritmului alert şi monoton al vieţii cotidiene. O siluetă difuză, contorsionată, parcă traversând o buclă în timp, prizonieră pe un pod care vine de nicăieri şi duce către nicăieri, arcuit peste undele aproape sonore ale unei ape tulburi, cu vârtejuri amăgitoare, sub tuşele dense ale unui cer aproape roşu. Titlul romanului face trimitere la un tablou al pictorului Hans Olaf Heyerdahl, „Fata cu fragi”, tablou care mi s-ar fi părut mai potrivit pentru coperta cărţii, decât cel intitulat „Fată pe plajă”, deoarece ilustrează mult mai sugestiv inocenţa personajului imaginat de Lisa Strømme. În opinia mea. Surprinde mult mai subtil trecerea de la copilărie la adolescenţă, roşul fragilor sugerând roşul din obrajii copilului neînvăţat cu minciuna şi cu dualitatea adultului. Tuşele de albastru din fundal ar fi sugerat marea, infinitul, depărtările misterioase spre care se îndreaptă, mai mult sau mai puţin conştient, fiecare personaj, iar nuanţele nedefinite ale rochiei fetiţei îi trădează incertitudinile. Prefigurează mai puternic drumul iniţiatic parcurs de Johanne, personaj principal al romanului, sub influenţa firii impulsive a lui Tullik Ihlen, a tablourilor stranii ale lui Edvard Munch şi a sentimentelor pe care i le poartă Thomas. În fiecare vară, orăşelul Åsgårdstrand devine locul de întâlnire al artiştilor plastici, al oamenilor de teatru şi al muzicienilor, care prind aici lumina de care au nevoie pentru a-şi primeni resursele misterioase ale harului lor. Un exod anual care tulbură monotonia micii aşezări de pescari şi reordonează destine. Johanne Lien, pictată de Hans Olaf Heyerdahl, care locuieşte pe perioada verii, împreună cu familia, în casa închiriată de la părinţii ei, vrea să evadeze din eterna copilărie în care a imortalizat-o pictorul. Ea nu poate rămâne veşnic „Fata cu fragi”. Îi place să culeagă fructe de pădure, pe care le vinde turiştilor, îi place renumele pe care i l-a adus celebrul tablou al lui Heyerdahl, dar este adolescentă şi îşi doreşte să fie percepută astfel. Angajată fată în casă la familia unui amiral norvegian, devine prietena şi confidenta fiicei acestuia, Tullik, care va trăi o poveste de dragoste stranie şi fascinantă cu pictorul Edvard Munch, personaj controversat, neînţeles de contemporanii incapabili să îi perceapă şi să îi aprecieze efortul creator, originalitatea şi trăirile intense. În timp ce Tullik îl iubeşte, o iubire destul de controversată, pornită din dorinţa de aventură a unei fete răsfăţate, fără să aibă nimic în comun cu el, Johanne îl admiră şi înţelege că ea, la fel ca Munch, pictează ceea ce simte, nu ceea ce vede. Sentimentele şi stările sufleteşti provocate de întâmplări, cuvinte, întâlniri devin culori în mintea Johannei. Până şi sentimentele pentru Thomas sunt umbrite de întrebarea dacă, după căsătorie, el îi va înţelege dorinţa de a picta. Tullik pendulează între acceptarea şi negarea gândului că pictorul vede în ea pe sora ei mai mare, de care fusese îndrăgostit cândva. Când părinţii o despart de el, ea suferă cumplit. Dar când îşi dă seama singură că Edvard Munch trăieşte doar pentru Artă, că Iubirea este doar scânteia de care are nevoie ca să aprindă în sine un far, călăuză într-o lume ordonată după legi prea rigide, totul s-a destrămat şi ea „n-a mai rostit niciun cuvânt, în schimb a scos un vaiet îngrozitor şi s-a prăbuşit pe podea. S-a apucat cu mâinile de burtă, apoi de piept, ca şi cum ar fi vrut să scape de haine, de pielea ei, de carne, de ea însăşi. A pălit, apoi s-a făcut albă ca varul şi tot sângele i s-a scurs din obraji. A dat drumul unui răcnet răguşit, care s-a preschimbat într-un ţipăt ascuţit. Durerea o măcina. O rodea pe dinăuntru. Gura căscată. Buzele strâmbe. Bocea. Sufletul îi era smuls din trup. Se rupea. Ieşind, se agăţa de amintiri. Gâfâia încrâncenat. Inima îi era disecată [...] Se spărgea. Se sfărâma. Ţipăt primitiv. O forţă a naturii. De neoprit. Neabătut. Faţa schimonosită. Pieptul scobit. Ochii arşi de durere.” Fragmentul este o stenografie a durerii pe care o provoacă pierderea iubirii. Este descrierea primei variante a celebrului tablou „Strigătul”, pe care Edvard Munch l-a pictat pentru a ne învăţa să ne regăsim, să ne recunoaştem după o asemenea suferinţă. Este strigătul Omului văduvit de Iubire, căruia i s-a furat singurul lucru care îl face să uite că este captiv între un Cer foarte îndepărtat şi un Pământ foarte greu, apăsător. Este dovada că sunetul poate fi pictat. Edvard Munch crede în arta sa, Johanne crede în pictură, în forţa lui Munch de a transfigura realitatea surprinzându-i esenţa şi în culorile care pot reda sentimente, Thomas crede în Johanne, în iubirea lui simplă, puternică. Tullik şi-a pierdut orice credinţă şi asta o distruge treptat. Strigătul ei este strigătul care marchează, în viaţa fiecăruia, inevitabilul sfârşit al inocenţei. Doar că unii sfâşie cu el universul exterior, eliberându-se, iar alţii îşi macină monoton, sumbru şi etern universul interior, fără să lase să se vadă decât opera de artă care erupe după izgonirea Omului din Paradisul iubirii. Recomand (de acelaşi autor): „Doamna Nobel”.
0 Comments
Leave a Reply. |
Mihaela Arhip
|