Muzele sunt cele nouă divinități alegorice, ocrotitoare și inspiratoare ale artelor și ale științelor, fiice ale lui Zeus și ale Mnemosynei. Calliope, considerată primogenitura părinților ei, precum și cea mai înțeleaptă dintre muze, este muza genului epic și a elocvenței. Clio, este considerată muza istoriei. Erato este muza elegiei și a poeziei erotice. Euterpe este considerată muza poeziei lirice. La început, Melpomene era muza cântării, dar în perioada clasică a devenit muza tragediei. Terpsichore, este considerată muza dansului și a muzicii de cor. Thalia este muza comediei și a poeziei idilice. Polyhymnia este considerată muza pentru retorică, compunerea de imnuri, dans, pantomimă, geometrie și agricultură, iar Urania, muza astronomiei și a astrologiei. „Muza” este al doilea roman al scriitoarei Jessie Burton, incitant prin alternarea celor două planuri temporale. Planul prezentului, redactat din perspectivă narativă subiectivă de către naratorul-personaj, Odelle Bastien, între iunie 1967 şi noiembrie 1967, şi planul trecutului, construit din perspectivă obiectivă, plasat între ianuarie 1936 şi septembrie 1936. În finalul cărţii, cele două planuri se întrepătrund, se identifică unul cu celălalt, trădând intenţia autoarei de a evoca întâmplări din trecut, cu scopul bine definit de a le concretiza pe cele din prezent. Şi prezentul ei se strecoară până în 2002, într-un Epilog cu valoare de confesiune.
Odelle Bastien, o imigrantă din Caraibe, de 26 de ani, licenţiată în literatură engleză la Universitatea Indiilor de Vest, aspiră spre o carieră de scriitoare în Londra anilor 1967. Vinde pantofi în magazinul La Dolcis, când, după „cinci ani de aşteptare”, în care a trimis scrisori de intenţie către diferite instituţii, primeşte un răspuns de la o anume Marjorie Quick, prin care este anunţată că a primit postul de dactilografă la Institutul Skelton, o galerie de artă. Olive Schloss este fiica de 19 ani (în 1936) a unui renumit dealer de artă vienez, moştenitoare a unei mari averi, dar şi a unui talent ieşit din comun, care îi va marca destinul. Pictează, pornind de la o legendă locală, fermecătoare şi captivantă, şi îndrăgostită de un pictor şi revoluţionar spaniol, Isaac Robles, tablouri de un farmec aparte, desprinse total de rigorile epocii, stranii şi încifrate, pe care posteritatea i le va atribui mediocrului Isaac Robles, fără să intuiască rolul pe care Olive l-a jucat în punerea în scenă a acestui schimb de identitate artistică. Primul „amintea de icoanele ortodoxe ruseşti” - „Santa Justa în fântână”, sau „Femei în lanul de grâu” - „Două treimi din pictură erau scăldate în nuanţe de indigo, mai era o scânteiere de grâu auriu şi două femei, una ţinând oala înălţată pe câmpul strălucitor, iar cealaltă, ghemuită ca într-un soi de înfrângere, înconjurată de cioburi.” Pe urmă „Livada” şi „Autoportret în verde”. Ultimul - „Rufina şi leul” - „fantastic de viu”. Teresa Robles, sora vitregă a lui Isaac, inserează pe fundalul întregii poveşti, propria versiune a luptei pe care fiecare dintre personaje o duce cu destinul şi cu sine: Olive îl iubeşte pe Isaac, dar, mai presus de orice, iubeşte pictura şi luptă pentru a scoate la lumină tablourile pe care le-a pictat, chiar dacă pentru asta este nevoită să rămână anonimă şi să transfere paternitatea lucrărilor asupra lui Isaac, pictor mediocru. „Tatăl ei zicea mereu că femeile pot, bineînţeles, să pună mâna pe o pensulă şi să picteze, dar adevărul e că ele nu pot fi nişte artiste bune.”, iar tatăl ei este o somitate între dealerii de artă, are întotdeauna dreptate şi „adesea femeile erau de acord cu el, preferând să investească în bărbaţii tineri decât în cineva de acelaşi sex cu ele.” Isaac rămâne în planul secund, muză a Olivei, care „Nu mai trăise niciodată această lipsă totală de poftă să se apuce de o pânză şi nu-i plăcea deloc; [...] Nu voia să o pună pe seama dezinteresului manifestat de Isaac faţă de ea; îşi dorea să lucreze independent de el şi de orice alt factor exterior impulsului creator, dar se dovedea imposibil.” Se folosesc unul pe altul, conştienţi că, pentru a proteja ceea ce iubesc cu adevărat, trebuie să mintă reciproc că se iubesc, să mintă atât de convingător, încât ajung ei înşişi să creadă asta. De fapt, Isaac are o relaţie cu Sarah Schloss, mama Olivei, iar Olive trăieşte doar pentru pictură şi, ca orice artist, încearcă să mimeze monotonia omului obişnuit, uneori meschin, uneori pasional, dar ancorat în realitatea imediată, lipsit de capacitatea de a înţelege şi de a aprecia efortul creator care arde din interior către exterior, şi se minte că poate duce o viaţă banală, în care fiecare pas îl imită pe cel al altora. Sigurul personaj cu adevărat incitant este Teresa, al cărei devotament migrează din Spania, în care Războiul Civil a divizat și a dus la ruină o țară înteagă, până în departe, într-un loc în care secretul ei poate fi păstrat. Cu orice preţ. „Când o să vină ziua judecăţii – iar de-acum era limpede că va veni - , Teresa ştia că i se va pune la îndoială caracterul.” Deşi tot ceea ce face stă sub semnul devotamentului. Faţă de Olive Schloss, faţă de Isaac Robles, faţă de artă şi dragoste şi, nu în ultimul rând, faţă de sine. Toate personajele gravitează în jurul unui tablou, „Rufina şi leul”, şi a unei fotografii care surprinde o scenă controversată din timpul lucrului la tablou. Acestea două le ascund pasiunile, secretele şi vor determina traseul destinului Odellei Bastien, cea care intuieşte că tabloul vrea să dezvăluie posterităţii un secret pe care toţi cei care intră în contact cu el încearcă să îl protejeze. Când îl descifrează, Odelle este conştientă că adevărul este atât de straniu, încât „...oare cineva care s-ar uita la Rufina şi la mine ar crede o asemenea poveste?” Cu o intrigă complexă şi două fire narative centrale atent şi minuţios conduse către deznodământ, cu personaje care întreţin suspansul prin felul lor atipic de a înfrunta viaţa, cu un punct culminant care surprinde aşteptările cititorului, romanul captivează, iar arta narativă facil de descifrat, aproape de comercial, nu reuşeşte să împiedice traseul cărţii către poziţia de bestseller. Pentru că, aşa cum afirma Odelle Bastien în final, „... până la urmă, o operă de artă e reuşită atunci când creatorul său – ca s-o parafrazez pe Olive Schloss – e înzestrat cu credinţa care o însufleţeşte.” Recomand (de acelaşi autor): „Miniaturista”, „Confesiunea”.
0 Comments
Leave a Reply. |
Mihaela Arhip
|