Încercaţi să vă imaginaţi o lume aflată la finalul destrămării fizice şi morale, pustiită de efectele încălzirii globale, ale conflictelor armate şi ale exploatării iraţionale a resurselor, aflată sub dominaţia unei ierni atomice din care nu se întrevede nicio posibilitate de evadare. O lume postapocaliptică în tonuri de gri, rareori alb şi negru, cu „nopţi mai întunecate decât întunericul, iar zilele, fiecare mai cenuşie decât cea dinainte”. Pământul e „pustiu fără Dumnezeu”, rarii oameni vânează oameni, iar viaţa este străbătută de fiorii unei singure constante: frica. Definită de singurătate, canibalism, frig. În acest decor de sfârşit de lume, un tată şi copilul său călătoresc spre sud, spre mare, căutând o oază în care omenirea o va lua de la capăt cu întemeierea lumii, „fiecare fiind pentru celălalt lumea întreagă.” Pentru tată, „băiatul era chezăşia lui. [...] Dacă nu el este cuvântul Domnului, atunci Domnul nicicând n-a cuvântat.” Pentru băiat, tatăl este o lecţie vie de supravieţuire: „Ţine minte că tot ce bagi în cap rămâne acolo pentru totdeauna./Unele lucruri le mai uiţi, nu-i aşa?/Aşa e. Uiţi ceea ce vrei să-ţi aminteşti şi-ţi aminteşti ceea ce vrei să uiţi.”
Încercaţi să vă imaginaţi că ar trebui să fiţi unul dintre ei. Dacă ar trebui să le parcurgeţi drumul, cine aţi alege să fiţi? Aţi alege siguranţa lumii actuale, în culori, cu aparentul ei belşug, în care v-aţi întoarce de câte ori aţi închide cartea. Sau, chiar în timp ce o citiţi. Dar, dacă ar veni o vreme în care nu vi se va da posibilitatea de a alege şi vă veţi trezi într-o asemenea lume, la conturarea căreia, cu gesturi aparent nesemnificative, aţi contribuit de-a lungul timpului, mai mult sau mai puţin conştient? Nu ştiu dacă romanul „Drumul”, scris de Cormac McCarthy este un semnal de alarmă. Foarte puţini oameni pot părăsi confortul realităţii imediate, renunţând la setea de putere şi de bunuri materiale şi devenind conştienţi că îi ameninţă o (i)realitate care pare foarte îndepărtată. Nu ştiu dacă este un avertisment. Lipsa de educaţie şi superficialitatea tind să devină trăsături definitorii ale unei lumi tot mai nepăsătoare nu numai faţă de aproapele său, ci şi faţă de sine. Ştiu doar că strigă în faţa citiorului un posibil adevăr, cu o forţă narativă deosebită, fragilă şi puternică în acelaşi timp, într-un stil seducător, profund personal, cu un dialog extrem de concis şi de expresiv, cu descrieri de la marginea dinspre apus a lumii şi un monolog care surprinde trăiririle interioare de o intensitate aproape neverosimilă ale unui condamnat la viaţă între pereţii de cenuşă ai acestei lumi. Romanul „Drumul” este o distopie, cu certitudine, deşi o societate distopică se caracterizează prin prezența uneia din formele de guvernare autoritariste sau totalitare sau printr-o formă oarecare de opresiune sau de control social. În America incinerată şi ruinată prin care călătoresc cele două personaje nu pare să existe nicio formă de guvernare. Poate doar „bandele de jefuitori” şi „ucigaşii” care „mărşăluiau zăngănind, cu un mers legănat, ca de marionete. Bărboşi, cu respiraţia aburindă răzbind prin măşti.[...] Falanga ce-i urma ducea suliţe sau lănci împodobite cu panglici, lamele lungi fuseseră bătute din arcuri de camion, în cine ştie ce fierărie improvizată, undeva în interiorul ţării.[...]Tropăiau. În urma lor, căruţe trase de sclavi puşi în hamuri, pline cu pradă de război, iar în spatele căruţelor, femeile, vreo douăsprezece, câteva însărcinate, şi la coadă un contingent suplimentar de băieţei pentru desfrâu, îmbrăcaţi prea subţire, legaţi cu zgărzi în jurul gâtului şi înjugaţi doi câte doi.” Drumul continuă prin păduri arse, oraşe devastate, sub o interminabilă ninsoare de cenuşă, „cenuşa moale, învolburându-se în fuioare peste asfaltul drumului” sub un „văzduh plin de cenuşă”, printre „mormanele de cenuşă şi talazuri de cenuşă ridicându-se şi năpustindu-se prin pustietate”, când „mărgele mici de gheaţă cenuşie se înşirau de-a lungul firelor electrice de deasupra” , iar „zăpadă cenuşie” acoperea totul. Şi „frig, tot mai frig.” Drumul continuă peste vieţile oamenilor care au făcut posibilă o asemenea degradare a lumii. Continuă ca o lecţie interminabilă pe care, dacă nu o înveţi la timp, mori. Dispari. Şi fără un ţel, mori: „Pentru că noi suntem băieţii buni./Da./Şi ducem focul./Şi ducem focul. Da.” Drumul duce către nicăieri şi parcă nu se mai termină niciodată. Fiindcă trece printr-o lume în care „fragilitatea a tot ce există ieşind în sfârşit la iveală” îţi strigă în faţă adevărul: „Odată cu ultimul exemplar, dispare specia. Stinge lumina şi gata, s-a dus. Uită-te în jurul tău. Niciodată înseamnă foarte mult timp.” Îl marchează întâlniri. Supravieţuitori mai mult sau mai puţin agresivi. Un câine şi o urmă de normalitate: „N-o să-l omorâm, nu-i aşa, tati?/Nu. N-o să-l omorâm.”. Bande de jefuitori şi ucigaşi. Şi o prezenţă constantă pe urmele celor două personaje. Mută, invizibilă. Înspăimântătoare sau, poate, la fel de înspăimântată. Şi pretutindeni „cenuşa era rece”, iar omenirea încerca să se ghideze doar după „dâra stinsă a soarelui mişcându-se nevăzută dincolo de negură” şi după „întunericul lunii invizibile”. O oază, un adăpost plin de hrană şi somn liniştit, măcar pentru o vreme. Aparenţe mascând esenţa răului. Alţi supravieţuitori. „Noi încă mai suntem băieţii buni? [...]/ Da, încă mai suntem băieţii buni./Şi întotdeauna vom fi./Da. Întotdeauna vom fi.” Chiar dacă „O să ucid pe oricine se atinge de tine, înţelegi?” Marea. Scheletul oraşelor. Furtunile. „... un cilindru de metal rece, [...] o Coca-Cola”, rămăşiţă ironică a unui trecut îndepărtat: „Bea şi tu, tati./Vreau s-o bei tu./Ia şi tu o gură./[...] Bea-o tu.[...]/Asta pentru că n-o să mai beau niciodată alta, nu-i aşa?/Niciodată înseamnă mult timp.” Frânturi de amintiri dintr-un timp aproape normal. Alţi supravieţuitori. Şi aceeaşi prezenţă constantă pe urmele lor. Mută, invizibilă. Înspăimântătoare sau, poate, la fel de înspăimântată. Care îşi face de câteva ori simţită prezenţa, dar semnele nu sunt adunate, legate şi tălmăcite ca să devină revelaţie: „La un moment dat, dădură peste nişte urme imprimate...”, „... în depărtare, auziră un câine lătrând”, „... fărâme de lumină apărând ici şi colo, pe ţesătura nevăzută a nopţii.”, „Cineva se uita la el. Un băiat cam de vârsta lui, înfofolit într-o haină de lână mult prea mare pentru el, cu mânecile suflecate.” Şi drumul continuă... Câştigător al James Tait Black Memorial Prize în anul 2006 şi al Pulitzer Prize în anul 2007, romanul „Drumul”, de Cormac McCarthy este, aşa cum afirmă The New Yorker, un „portret al lumii după ce se stinge lumina.” Încercaţi să vă priviţi în întuneric, cu toate simţurile la pândă, la vânătoare, cu toate viciile ieşind nestingherite la suprafaţă, fiindcă nu vă vede nimeni, nu-i aşa? Ecranizat în anul 2009, în regia lui John Hillcoat, cu Vigo Mortensen în rol greu de uitat, cu imagini greu de şters de pe retina memoriei, cu scene de o duritate aproape extremă, „Drumul” este o parabolă narativă contemporană despre condiţia umană. „Pe acest drum nu mai e niciun suflet de om de la care s-auzi vorba Domnului. S-au dus, iar eu am rămas şi ei au luat cu ei lumea. Întrebare: prin ce se deosebeşte ce nu va fi niciodată de ce nu a fost niciodată?” Recomand (de acelaşi autor): „Meridianul sângelui”, „Nu există ţară pentru bătrâni”, „Oraşele din câmpie”, „Căluţii mei, căluţi frumoşi”, „Marea trecere”.
0 Comments
Leave a Reply. |
Mihaela Arhip
|