Mărturisesc că am văzut mai întâi filmul, ecranizat de Giuseppe Tornatore în 1998, cu titlul „Legenda pianistului de pe ocean”. Fascinant! Mai târziu am descoperit cartea, un poem tulburător despre destinul artistului într-o societate incapabilă să îi aprecieze tumultul sufletesc. Sau despre destinul Omului care are puterea de a supravieţui în Oceanul lui Dumnezeu, doar sfidând canoanele unei vieţi banale. Un pianist. T. D. Lemon Novecento, „cel mai mare pianist care a cântat vreodată pe ocean.” Un vapor. „Virginian”. Şi Naratorul, care văzuse „destule Americi”. Suficient ca să ia naştere un poem pentru pian şi trompetă. Angajat la 17 ani, Trompetistul a cântat ragtime pentru cei bogaţi de pe vaporul „Virginian”, care străbătea Oceanul între Europa şi America, sub comanda căpitanului Smith. Ragtime, fiindcă „e muzica pe care dansează Dumnezeu când nu-L vede nimeni.” El şi orchestra cântau muzică, în timp ce T. D. Lemon Novecento cânta „ceva ce nu exista, înainte ca el s-o cânte.” Forţat să părăsească vaporul, centrul universului pe care el însuşi l-a conturat, obligat să coboare pe uscat, unde societatea îi impunea limite, îi povesteşte Trompetistului viaţa sa, convins fiind că „nu eşti terminat cu adevărat cât timp ai o poveste a ta interesantă şi pe cineva căruia să i-o spui.” După care dispare odată cu universul său, vaporul „Virginian”, de pe care nu coborâse niciodată.
Într-o dimineaţă, marinarul Danny Boodmann găseşte într-o cutie un băieţel de vreo 10 zile şi un carton pe care era desenată o lămâie şi era imprimat cu cerneală albastră numele firmei „T. D. Limoni.” Şi băieţelului i-a rămas numele T. D. Lemon. T. D. Lemon Novecento. Pentru că a fost găsit „în primul an al acestui nou secol blestemat.” Când Danny Boodmann moare, băieţelul este adoptat de Căpitan şi de restul Echipajului. Aşa începe povestea Pianistului de pe ocean, care „parcă avea patru mâini” şi a învăţat să cânte doar privind, în copilărie, pianiştii de pe „Virginian”. Ziua cântă pentru cei bogaţi, de la clasa I, iar noaptea pentru cei care călătoresc la clasa a III-a, săraci, dar purtând poveşti fascinante, poveri pe care pianistul le zăreşte în priviri, în gesturi, în vorbe şoptite răzleţ, le preia şi le transformă în muzică divină. Pentru mine, câteva secvenţe se disting în tăcerea solemnă a naraţiunii, ca zgomotul unor paşi într-o catedrală. Cea în care Novecento, în timpul unei furtuni, cere Naratorului să scoată piedicile pianului şi acesta începe să alunece „ca un săpun negru, uriaş”, iar Novecento cânta, „nu se oprea niciun moment”, pianul dansa odată cu oceanul şi totul părea ireal, până în clipa în care alunecarea nu mai poate fi controlată de sunetele clapelor, pianul se loveşte de ceva şi se aude un zgomot de sticlă spartă, iar căpitanul îi ceartă, ameninţându-i că vor plăti pagubele. Acum începe prietenia stranie dintre Novecento şi Narator. „Pe viaţă. Pentru totdeauna.” Acum află Naratorul că Novecento călătoreşte în timp ce cântă, nu cântă în timp ce călătoreşte, aşa cum pare. Cu ochii pe clape, Pianistul vede ţărmuri pe care ceilalţi călători nu le-au vizitat niciodată, vede cu alţi ochi ţărmurile pe care alţii le descriu, simte puslul pământului pe care nu a pus piciorul niciodată. Un moment care evidenţiază (dacă mai era nevoie) harul Pianistului de pe ocean este întâlnirea cu „Jelly Roll Morton, inventatorul jazzului”, care, auzind legenda Pianistului de pe ocean, „a plătit dus-întors un bilet pentru Europa şi s-a urcat pe Virginian, el, care nu pusese niciodată piciorul pe un vapor decât ca să se plimbe pe Mississippi”. Întânirea celor doi este de o măreţie austeră, la fel şi duelul muzical cronometrat de o ţigară. Prima melodie interpretată de Jelly Roll Morton a fost ca o broderie diafană care oferea imaginea senzualităţii candide şi frivole, în acelaşi timp, şi ţigara a ars până la jumătate, fără să îşi scuture scrumul. Novecento a cântat un cântec pentru copii, pe care ar fi putut să îl cânte oricine, ceea ce îl derutează pe adversar. „Un blues care l-ar fi făcut să plângă şi pe un maşinist neamţ” este răspunsul lui Jelly Roll Morton, dar Novecento interpretează impecabil bluesul pe care tocmai îl auzise. În puritatea lui sufletească nu exista ideea de duel. De-a dreptul năucit, Jelly Roll Morton se aşează la pian şi „tot ce se poate face, cu o claviatură de 88 de clape, el o făcea.” Novecento a cerut o ţigară, a sprijinit-o stinsă de marginea pianului şi a cântat, într-o tăcere uluitoare, o melodie care parcă era interpretată la patru mâini, a luat ţigara, a apropiat-o de clapele pianului, s-a auzit un sfârâit şi ţigara s-a aprins. Apoi i-a întins-o adversarului său: „Fumeaz-o tu, eu nu mă pricep.” Abia atunci Jelly Roll Morton s-a declarat învins. Ultima secvenţă impresionantă este cea în care Novecento decide că trebuie să coboare pe uscat ca să asculte ce spune marea, pe care nu o poate asculta când se află în miezul ei. Într-un port, îşi ia rămas bun de la toţi cei de pe vapor şi începe să coboare treptele care îl despărţeau de uscat. Între a doua şi a treia treaptă se opreşte un timp care celorlalţi le pare infinit, îşi aruncă pălăria în valuri şi se reîntoarce pe vapor. Nimeni nu înţelege gestul său. Târziu, în finalul romanului, îşi justifică întoarcerea. Pianul are 88 de clape, atât. Pianistul este cel care este nesfârşit, poate face orice cu cele 88 de clape ale pianului. Dar pământul ... are un număr infinit de clape. Şi Pianistul e sfârşit în faţa lor. Şi atunci este conştient că „Te-ai aşezat pe un scăunel greşit: ăla e pianul la care cântă Dumnezeu.” Scenele se nasc una din coasta celeilalte, prima este mărul din care muşcă următoarea şi toate se termină cu izgonirea din Paradis. O izgonire asumată de Pianistul care a renunţat la toate pentru muzică: la dragoste, la familie, la bucuria paternităţii, la peisajele uscatului, la prieteni. Prima treaptă, a doua, a treia, toate sunt dorinţe la care a renunţat. Şi doar muzica l-a salvat. Modul în care defineşte Geniul, povestindu-şi viaţa Trompetistului, este magistral: „Nu sunt nebun, frate. Nu suntem nebuni când găsim o modalitate de a ne salva. Suntem vicleni ca nişte animale înfometate. Nu-i nebunie asta. E geniu. Este geometrie. Perfecţiune.” La fel ca romanul „Novecento”, o carte care se redefineşte la fiecare lectură, se lasă descoperită treptat, se reinventează, te captivează, te intrigă, te cheamă după un timp să o reciteşti şi îşi lasă în sufletul tău amprenta inconfundabilă. Multă vreme după ce am citit-o, când închideam ochii, mă urmărea imaginea unui pian ca o prelungire firească a unui Pianist şi o melodie care este de fiecare dată altfel. Ennio Morricone este cel care a compus coloana sonoră a filmului. Dar fiecare cititor îşi poate compune şi interpreta propria melodie, una care să îl definească, o muzică pe care să danseze Dumnezeu „când nu-L vede nimeni.” Recomand (de acelaşi autor): „Mătase”, „Mr. Gwyn”, „De trei ori în zori”, „Emaus”, „Mireasă tânără”, „Castele de furie”, „Această poveste”, „Fără sânge”.
2 Comments
Miruna
24/8/2016 23:24:19
"Novecento" m-a impresionat profund. Dupa ce am terminat cartea mi-am zis ca trebuie sa vad neaparat si filmul. Mi-a depasit asteptarile cu mult. Sunt atat de multe secvente frumoase, care raman adanc intiparite in memorie:scena cu pianul in timpul furtunii, confruntarea cu "Inventatorul jazz-ului",duetul cu taranul italian, momentul in care Novecento ii demonstreaza Naratorului(sau Max) cat de bine cunoaste oamenii doar printr-o singura privire. M-a dezamagit doar faptul ca duetul dintre pianist si Max nu a fost evidentiat asa cum ar fi trebuit. O alta scena care mi-a placut mult este cea in care pianistul trebuie sa isi inregistreze piesa si vede de la fereastra o fata ce ii atrage atentia in mod deosebit si pe care reuseste sa o citeasca, lucru care se observa in schimbarea brusca a melodiei cantate. M-a multumit faptul ca au pastrat in intregime anumite replici, cum ar fi cea in care Max vorbeste despre tabloul care cade dintr-o data de pe perete, incercand sa sugereze defapt impactul pe care l-a avut decizia lui Novecento de a pleca de pe vas asupra lui.
Reply
Otilia
20/9/2016 17:24:45
Mie mi se pare o carte plina de mister, de metafore. Parca trebuie sa traduci totul, trebuie sa o patrunzi cu adevarat ca sa o intelegi. E ca o lectie de viata. Desi pare scurta si usor de citit la suprafata, in esenta trebuie analizata pentru a fi inteles mesajul cartii. Nu e o simpla poveste a unui pianist, e ipostaza fiecarui om care intr-un anumit moment de viata se simte limitat in fata unei provocari. Fiecare are pianul lui.
Reply
Leave a Reply. |
Mihaela Arhip
|