Secolul XX aduce ca element de noutate în arta cuvântului scris afirmarea genului de literatură distopică, probabil datorită (sau, din cauza) numeroaselor derapaje care intervin la nivel moral, deformând ideea de normalitate şi atentând la libertatea individului. Secolul XXI continuă şi perfecţionează tendinţa de a contura lumi dezechilibrate moral, inspirându-se din realităţi care par să se apropie, periculos de mult, de universul transfigurat în cuvinte. Au apelat la convenţia literaturii distopice, pentru a trage un semnal de alarmă față de anumite evoluții periculoase și derapaje din societate, autori ca George Orwell – „1984”, „Ferma animalelor”, Ray Bradbury – „Fahrenheit 451”, H.G.Wells – „Maşina timpului”, Aldous Huxley – „Minunata lume nouă”, Hugh Howey – „Silozul”, Suzanne Collins – „Jocurile foamei”, Veronica Roth – „Divergent. Insurgent. Experiment. Four” şi mulţi alţii. Scrierile acestora trădează o remarcabilă putere de anticipaţie, lumile conturate situându-se de multe ori, în echilibru precar, la graniţa dintre realitatea imediată şi ficţiune. O astfel de lume construieşte admirabil Margaret Atwood în „Povestea slujitoarei”. Romanul este structurat pe două secvenţe distincte, între care timpul nepovestit este de aproape 200 de ani. Ecranizarea cărţii, serialul produs de MGM Television, se axează, în principal, pe întâmplări petrecute în acest timp nepovestit de autoare, imaginaţia scenaristului pornind de la amănunte care apar în carte, pe care le dezvoltă în episoade distincte, trecând prin viaţa tuturor personajelor, chiar şi a celor care par nesemnificative în roman, dar cărora le conferă importanţă. Cu o doză generoasă de comercial, conform tradiţiei... În serial, povestea cărţii este doar piatra care, aruncată în apă, naşte cercuri la nesfârşit.
Prima parte relatează povestea stranie şi dureroasă a unei femei care şi-a pierdut libertatea şi este atât de puternic şi metodic îndoctrinată, încât trăieşte pendulând între povara de a fi ceea ce i se impune şi dorinţa de a redeveni ceea ce a fost înainte ca în noua Republică Galaad să se instaureze regimul totalitar al unei stranii clase superioare, care domină pornind de la fragmente din „Vechiul Testament”, „Facerea”, povestea Rahelei: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul.”, „Dă-mi copii, că de nu, mor.”, „Sunt eu oare în locul lui Dumnezeu, Cel ce ţi-a stârpit rodul pântecelui?”, „Iat-o pe roaba mea Bilha; intră la ea, şi ea va naşte pe genunchii mei şi printr-însa voi avea şi eu copii.” Scăderea drastică a natalităţii determină un grup fundamentalist să preia puterea, să închidă graniţele unui stat, pe care îl numesc Republica Galaad, şi să impună un regim definit de teroare, dar ipocrit, bazat pe texte din Biblie interpretate în favoarea celor de la putere, pentru a justifica îndoctrinarea populaţiei. Femeile fertile sunt captive sub acest regim aparent teocratic creştin şi obligate să întreţină raporturi intime cu un Comandant, iar copilul este încredinţat familiei acestuia, mama biologică urmând să fie repartizată mai departe, altei familii. Dacă trei repartizări succesive eşuează, Slujitoarea este considerată nefemeie. Această societate este împărţită în Femei şi Bărbaţi. Femeile pot fi Econeveste, Mătuşi, Soţii, Marthe, Slujitoare, deosebindu-se prin culoarea veşmintelor: Soțiile au haine elegante albastre, Marthele poartă veșminte casnice verzi, iar Slujitoarele au o îmbrăcăminte alcătuită din rochia largă, roșie, simbol al fertilităţii şi al intensităţii sentimentelor reprimate, și bonetele albe, care limitează orice privire laterală, îngrădindu-le câmpul vizual. Bărbaţii pot fi Comandanţi, Paznici, Îngeri şi Agenţi. Nimeni nu mai poate fi ceea ce a fost înainte de Galaad. Soţiile, Mătuşile, Marthele şi Econevestele au dreptul la un nume, dar Slujitoarele îşi pierd identitatea, purtând „un patronim, compus din prepoziţia posesivă şi prenumele domnului în cauză”: Offred, Ofglen, Ofwarren. „Femeile îşi luau acest nume când intrau în gospodăria unui Comandant şi renunţau la el în momentul în care părăseau acea gospodărie.” Confesiunile lui Offred, personajul principal al cărţii, par, la început, un monolog cu sine însăşi, care are rolul de a o ancora în realitatea halucinantă în care s-a trezit prizonieră, de a o salva de la moarte şi de a o ajuta să nu îşi piardă minţile atunci când îşi aduce aminte de lumea dinainte de Republica Galaad: „Aşa trăiam pe atunci? Dar aşa trăiam mereu. Toată lumea e aşa, mai tot timpul. Orice s-ar întâmpla, e ceva obişnuit. Şi ceea ce se întâmplă acum e ceva obişnuit.” Ea lasă mărturie posterităţii întâmplări şi stări sufleteşi care definesc atmosfera dominată de frica de moarte şi de pierderea identităţii, de monotonia cotidiană şi de ritualuri cu aură stranie, grotescă, menite să ţină în frâu dorinţa. Orice fel de dorinţă. Revolta apare pe alocuri, în vocea aparent docilă şi resemnată a lui Offred, dar femeia încearcă doar să îşi reprime amintiri despre viaţa normală din trecut, dorinţe şi sentimente fireşti altădată, a căror evadare din subconştient ar putea să o condamne la moarte: „Încerc să nu-mi fac prea multe gânduri. La fel ca toate celelalte lucruri, și gândurile trebuie raționalizate. Statul pe gânduri îți poate micșora șansele de-a rezista, iar eu nu vreau să mă dau bătută.” Nu are nici măcar libertatea de a scrie, de a citi, de a vorbi despre orice, de a încerca stări sufleteşi fireşti şi inevitabile de-a lungul vieţii, de a rememora întâmplări trecute, de a-şi manifesta gustul estetic prin modul de a se îmbrăca, de a crea, de a practica o meserie. Dar femeile sunt considerate mai libere decât înainte. Mătuşa Lydia defineşte cel mai bine conceptul: „Există mai multe tipuri de libertate. Libertatea de a face un lucru și libertatea de a nu mai avea de-a face cu un lucru. În vremurile de anarhie, aveam libertatea de a face lucruri. Acum ni se dă libertatea de a nu mai avea de-a face cu anumite lucruri. Nu subestimați acest tip de libertate.” Şi Offred trăieşte liberă. Lângă o Soţie răutăcioasă, suspicioasă şi cicălitoare, Serena Joy, pe care „în realitate o chema Pam” şi care nu poate suporta tăcerea la care a redus-o sistemul: „... nu mai cânta, începuse să ţină discursuri. Se pricepea. Discursurile ei vorbeau despre sanctitatea căminului, despre faptul că femeile ar trebui să stea acasă. Dar Serena nu făcuse asta, ci ţinuse discursuri, prezentând acest neajuns al ei ca pe un sacrificiu pe care îl făcea pentru binele tuturor. [...] Acum nu mai ţine discursuri. A amuţit. Stă în casă, dar nu prea pare să-i priască. Cât de furioasă trebuie să fie că au fost luate de bune lucrurile pe care le spunea!” Lângă un Comandant în aparenţă uman prin evadările din propria gospodărie şi prin încălcarea regulilor pe care el însuşi le apără în noul stat: „În seara asta te scot în oraş. [...] Te scot de aici.” Lângă cele două Marthe: Rita, aproape tot timpul încruntată, severă şi Cora, timidă, aproape prietenoasă, şi un Paznic, Nick, şoferul Comandantului, alături de care va trăi o poveste stranie. Spionată de celelalte Slujitoare şi supravegheată de Mătuşa Lydia. Partea a doua, „Note istorice la povestea slujitoarei”, cuprinde „o transcriere parţială a lucrărilor celui de-Al Doisprezecelea Simpozion de Studii Galaadeene din cadrul Congresului Asociaţiei Internaţionale de Istorie care a avut loc la Universitatea din Denay, Nunavit, în 25 iunie 2195”. De dimensiuni relativ reduse, partea a doua o completează pe prima prin explicaţiile oferite. Profesorul Pieixoto ţine o prelegere intitulată „Probleme de autentificare privind Povestea slujitoarei.” Autoarea oferă astfel un răspuns cititorului pus pe gânduri de mărturisirea iniţială a Slujitoarei: „Ceea ce spun eu nu e o poveste. Ceea ce spun eu e şi o poveste, cea din mintea mea, care curge pe măsură ce mi se întâmplă lucrurile. Prefer s-o spun, în loc s-o scriu, pentru că n-am cu ce scrie, iar scrisul e, oricum, interzis. Dar dacă e o poveste, fie şi una din mintea mea, trebuie să existe cineva căruia să i-o spun. Nu spui o poveste doar pentru tine. Întotdeauna mai e cineva.” Unele glume din discursul profesorului, la care audienţa râde şi aplaudă, sugerează faptul că nu există decât diferenţe de formă, nu şi de fond, între statutul femeii din vremea povestită pe casete şi cel din prezentul anului 2195. Într-o lădiţă de metal sunt descoperite „în jur de treizeci de casete audio de genul celor care au început să fie scoase din uz în anii optzeci sau nouăzeci [...] cu muzică şi text vorbit, în proporţii variabile. În general, fiecare casetă începe cu două sau trei cântece care au fără îndoială, rolul de camuflaj: apoi muzica este întreruptă şi spaţiul de înregistrare e ocupat de vocea unei femei şi, conform experţilor noştri în amprente vocale, este vorba despre aceeaşi persoană până la sfârşit.” Persoană care spune „Povestea slujitoarei”. În finalul prelegerii, pe parcursul căreia sunt analizate detalii menite să stabilească autenticitatea poveştii, se oferă auditoriului, dar şi cititorilor, iluzia de libertate: „Aveţi întrebări?” Dar finalul abrupt al transcrierii, despre care cititorul a fost avertizat că este parţială, lasă loc altor întrebări. Şi libertăţii de a răspunde sau nu. „Nu subestimați acest tip de libertate.” Recomand (de acelaşi autor): „Ochi de pisică”, „Anul potopului”, „MaddAddam”, „Pui de cotoroanţă”, „Oryx şi Crake”, „Asasinul orb”, „Inima cedează ultima”, „Negociere cu moartea. Un scriitor despre scriitură”, „Mireasa hoţomană”, „Femeia comestibilă”, „Femeia-oracol”, „Povestea cameristei”, „Testamentele”, „Alias Grace”.
0 Comments
Leave a Reply. |
Mihaela Arhip
|