Un roman-poem, redactat pe mai multe voci, ca un cor antic grecesc, focalizat pe tema căutării identităţii. Aspectul polimorf, fragmentarea discursului narativ (sugerând universul la care se raportează, lipsit de ordinea firească a legilor sale nescrise), perspectiva subiectivă multiplă care afectează într-o anumită măsură coerenţa povestirii, renunţarea la conflictul concret şi la intriga bine reliefată, valorificarea (fascinantă) a unui amănunt istoric real şi construirea unui personaj-idee captează atenţia cititorului, îl menţin în albia textului şi îi promit perspectiva descifrării, în final, a întregului conţinut ideatic. În contrast cu multe dintre temele romanelor dintotdeauna, care tind să impună eroi individuali, pe scena romanului „Buddha din podul casei”, eroul este reprezentat (spre deosebire de grupul omogen și neindividualizat de artiști, care comentează acțiunea dramatică cu o voce colectivă, în teatrul antic grecesc) de grupul neomogen şi individualizat de femei japoneze comandate, în urma unor căsătorii aranjate prin corespondenţă şi bazate pe un schimb de fotografii, pentru bărbaţii japonezi din San Francisco al anilor 1920.
Titlul se strecoară în text cu fragilitatea şi farmecul distins al unei stampe japoneze, în penultimul capitol: „... a lăsat într-un colţ din podul casei o statuetă din alamă cu un Buddha care râde până în ziua de azi.” Reprezentările lui Buddha sunt numeroase, fiecare având o simbolistică aparte. Printre ele se regăsesc și statuetele de dimensiuni mici care îl reprezintă pe Buddha vesel, râzând. Acestea au fiecare o altă conotație, dar cea la care face referire titlul romanului este, cred, cea de Buddha Vesel, ținând un vas în mână, care descrie viaţa de călugăr, fiind asociat cu renunțarea la bunurile materiale și îmbrățișarea înțelepciunii universului. Miza romanului este căutarea identităţii spirituale şi morale, ca o consecinţă a pierderii celei materiale, iar drama personajului colectiv pare doar un pretext. Romanul este structurat pe opt capitole. Semnificaţiile cifrei 8 sunt multiple. Dar sugestive rămân aici cele două, care se raportează la religia personajului-narator. În creştinism sunt 8 fericiri. Dharmakacra este un simbol budist ce reprezintă nobila cale octuplă şi are 8 spiţe. Pentru japonezi, 8 înseamnă multiplicitate. Primele şapte capitole recuperează, prin intermediul vocii femeilor japoneze, realitatea unui trecut dureros. Capitolul 1 – „Japonezii sunt bine-veniţi!”: „Pe vapor stăteam uneori treze ore în şir în întunericul umed şi ameţitor al cabinei, copleşite de dor şi de frică, şi ne întrebam cum aveam să mai rezistăm încă trei săptămâni.” La sosire, „... una dintre noi şi-a acoperit ochii şi s-a întors cu spatele – Vreau acasă – dar noi, celelalte, ne-am lăsat capul în jos, ne-am aranjat fusta de la chimono, am coborât pe pasarelă şi am ieşit afară, unde încă mai era cald. Suntem în America, ne-am spus, nu trebuie să ne facem griji. Şi ne înşelam.” Capitolul 2 – „Prima noapte”: „În noaptea aceea noii noştri soţi ne-au luat repede. Ne-au luat cu calm. Ne-au luat cu blândeţe, dar ferm şi fără să zică nimic. [...] iar dimineaţa, când ne-am trezit, eram ale lor.” Capitolul 3 – „Albii”: „Ne aşezam la marginea oraşelor lor, atunci când ne dădeau voie. Iar când nu ne dădeau voie [...] mergeam mai departe.” „Una dintre noi credea că ei erau de vină pentru tot şi îşi dorea să îi vadă morţi. Una dintre noi credea că ei erau de vină pentru tot şi îşi dorea să moară ea. Unele dintre noi am învăţat să trăim fără să ne gândim deloc la ei.” Şi... „mai stăteam încă un pic în America, ca să muncim pentru ei, căci cum să se descurce ei fără noi?” Capitolul 4 – „Bebeluşi”: „Am născut...” Capitolul 5 – „Copiii”: „... şi ei voiau să aibă visele lor.” Capitolul 6 – „Trădători”: „Zvonurile au început să apară în a doua zi de război.” În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, cetăţenii americani de origine japoneză au fost mutaţi forţat în lagăre pe care americanii le-au numit tabere de relocare, deşi condiţiile de trai erau degradante. Arestările s-au făcut în masă, ilegal şi fără justificare morală. Erau consideraţi duşmani din interior, spioni. Arestările şi raziile au început în linişte, la mai puţin de 48 de ore după atacul Japoniei de la Pearl Harbor, pe 7 decembrie 1941. „Ne luam copiii şi plecam din fiecare târg, din fiecare vale şi din fiecare oraş de pe coastă.[...] Şi ştiam că în scurtă vreme toate urmele noastre aveau să dispară.” Capitolul 7 – „Ultima zi”: „Unii dintre noi am plecat plângând. Iar unii dintre noi am plecat râzând.” Fiecare lăsând câte ceva semnificativ în urmă: „... a lăsat într-un colţ din podul casei o statuetă din alamă cu un Buddha care râde până în ziua de azi.” Identitatea rătăcită la plecarea de acasă, din Japonia, „Una dintre noi...”, „Unele dintre noi...”, „Altele...”, „Câteva...” este recuperată odată cu trecerea timpului şi mai acut resimţită la plecarea din acel acasă, de pe pământ american, către nicăieri: „Asayo – cea mai frumoasă dintre noi...”, Yasuko, Masayo, Matsuko, Shiki, Mitsuyo, Nobuye, Tora, Sachiko, Atsuko, Satsuyo, Miyoshi, Tsugino, Kiyono, Shizue, Chiye, Setsuko, Suteko, Katsuno, Fumiko, „Chiyoko, cea care insistase mereu să-i spunem Charlotte, a plecat insistând să-i spunem Chiyoko”, Iyo, Roku, Takako, Sumiko... Predomină imperfectul verbelor, cu funcţie dinamic-evocativă, proiectând evenimentele relatate într-o durată nedeterminată, şi funcţie descriptiv-evocativă, imprimând rememorării o dimensiune melancolică. Trădează intenţia personajului-narator de a rememora întâmplări trecute, cu scopul de a le concretiza pe cele din prezent, pe care le va consemna vocea celorlalţi, a cetăţenilor americani rămaşi în urmă. Capitolul 8 – „O dispariţie”: „Au dispărut japonezii din oraşul nostru.” Perfectul compus din ultimul capitol înscrie, sugestiv, evenimentele narate într-o durată trecută, închisă, reliefând caracterul ireversibil al evenimentelor. „După un an, din oraşul nostru au dispărut aproape toate urmele japonezilor.” Romanul „Buddha din podul casei” trebuie citit ca un poem despre regăsirea identităţii spirituale şi morale, despre feminitate cu fragilitatea şi farmecul ei supuse asperităţii unei lumi noi, diferite, un poem despre adaptare, maternitate, amintire şi uitare, despre istorie şi anonimii ei, despre adevăr, minciună şi credinţă. Un poem despre credinţa păstrată „în volume de sutre budiste vechi, uzate” sau „între paginile unei Biblii”. Sau în cuvinte, undeva, între plecările şi întoarcerile acasă.
0 Comments
Leave a Reply. |
Mihaela Arhip
|